Dragă Mara și Matei,

Ziua își întindea mătăsurile albe, intrând ca un cântec prin ferestrele casei. O casă în care mustea odinioară dorința unui alt destin, ca sufletul unei june rămasă fată bătrână. Ar fi iubit cu foc. S-ar fi dăruit cu totul. Dar, undeva, țesătura vieții s-a frânt. A rămas doar zâmbetul gol care ascunde în dedesubtul sufletului o mare tristețe.

E cea mai înaltă casă de pe strada ei. Are două etaje, un garaj spațios, o grădină cubică și-o mansardă cu o poveste neterminată. Are peste douăzeci de odăi și de două ori mai multe ferestre. Ar fi putut iubi tot atâția oameni. Pe cei care ar fi locuit-o, pe cei care ar fi vizitat-o în vacanțele de vară, pe cei care și-ar fi odihnit sufletul acolo preț de un concediu. Și-a dorit pași care să-i calce pragurile, mâini care să-i cânte la pianul din odaia de la etaj, ochi care să poposească pe filele volumelor din bibliotecă și, de ce nu, mâini de strănepoți care să-i fircălească pereții din cărămidă. Și-ar fi dorit oglinzile să-i fie privite, ceasurile să-i fie întoarse, în dormitoare să se cuibărească șteamătul dragostei și-n fiecare dimineață mirosul cafelei să se plimbe tiptil pe holurile lungi, pline de ghivece de flori. Ar fi ascultat micile certuri care se aprind firesc în orice familie, ar fi mustăcit mulțumită în serile de Crăciun când ar fi, așa cum îi place ei cel mai mult, plină de oameni, le-ar fi ținut de cald iarna, i-ar fi ascuns vara în răcoarea ei de marmură. A fost ridicată din năzuința de-a aduna aici, laolaltă, trei generații. Care să fie, dacă nu acesta, cel mai frumos destin al unei case cu inima atât de mare?

Dar n-a fost să fie. În  1981 părinții Marinelei, Mihai și Maria, au plecat în Germania de Vest, iar cele două fiice ale lor au rămas în România. Timp de 18 ani au locuit în orașul bavarez Nürnberg, pe Welserstrasse, la numărul 1. ”Mămica n-a lucrat. În toți anii ăștia, sărmana, făcea cumpărături, mâncare, curat, rufe și îngrijea de casa scărilor blocului. Era un bloc cu trei scări, fiecare cu patru etaje și câte-un lift. În restul timpului plângea de dorul nostru și-l aștepta pe tăticu să vină acasă de la serviciu”, povestește Marinela. Tatăl ei, Mihai, a lucrat primii șase ani ca tehnician dentar pentru o doctoriță stomatolog româncă, iar următorii 12 a fost frizer într-o unitate militară americană. ”Tundea zilnic cam 50 de soldați negri. Ei trebuiau să se tundă scurt la fiecare două zile, ca să nu le crească părul cârlionțat. Primea cam 100 de dolari ciubuc, căci fiecare îi lăsa câte ceva. Tăticu nu vorbea engleză, doar conversații minime în germană. Dar l-au prețuit”, îmi povestește Marinela și-mi arată un tablou de pe perete. În august 1991 americanii i-au dat lui Mr. Mihai Jstoc un certificat de recunoaștere pentru eforturile depuse și pentru devotamentul lui prin care a contribuit la bunul demers al misiunii lor în Germania, unde soldații americani au fost staționați, cu precădere în Sud, după Al Doilea Război Mondial. În timpul reunificării Germaniei, în 1990, mai erau prezenți încă 200 000 de soldați americani in Germania.

Anii au trecut, iar Maria și Mihai trimiteau toți banii pe care îi câștigau în România. Cu ei, fiica lor, Mihaela, și soțul ei, Vasile, au ridicat casa. ”Au plecat din țărișoara lor și s-au chinuit trăind departe de toți cei dragi ai lor, pentru că au vrut să rămână ceva în urma lor. O casă.” În anul 1999 s-au întors în România și s-au mutat în casa pentru care s-au căznit atâta amar de ani. Au trimis camioane întregi de mobilă, electrocasnice, văsărie, covoare, perdele. Tot ce se găsea la vremea aceea în Germania. Casa îi aștepta semeață, curată, luminoasă, gata să fie umplută cu următoarele generații. Gata să le ocrotească bătrânețile.

Însă viața s-a grăbit. Maria s-a stins prima, după doar zece ani după ce s-a întors din Germania. Accident cerebral. ”Tăticu n-a mai fost om după aceea. Voia să plece în ceruri, pe urmele ei. Ne spunea să-l lăsăm în pace, să-l lăsăm să plece, că acolo e mămica și toți ai noștri care au murit. Îi vedea. Eu îl rugam să rămână, îi vorbeam de casa asta pe care a iubit-o atât de mult. Îmi spunea că nu-i mai pasă de nimic, de nimic, de nimic, decât de mămica. Îi spuneam să mai rămână, căci aici ne poate vedea pe noi, are șase nepoți: Vasi, Loredana, Debora, Cristian, Neli, Maria…  Mi-a răspuns să nu fiu tristă, că într-o zi vom veni lângă ei, în ceruri. Acolo vom fi împreună.” Mihai a murit la scurt timp de atrofie corticală severă și Alzheimer cu evoluție rapidă. În urmă au rămas două dâre pe pragul camerei lui, de la căruciorul cu rotile. Era singura cameră pe care o mai folosea de ani mulți. O cameră înțesată de tristețe, în care Marinela nu mai poate intra.

Astăzi, casa cea mare, cea mai falnică de pe strada Păstorilor, e plină de lucruri nemțești puse în aceeași ordine pe care au lăsat-o Maria și Mihai. ”Nu-mi vine să schimb niciun lucrușor de la locul lui”, șoptește Marinela. E plină și totodată-i goală. Când și când, vara, Marinela și sora ei vin și locuiesc aici, fiecare la câte un etaj, în camerele care le-au rămas moștenire. Fetele Marinelei și-au văzut de propriul drum, una dintre ele locuiește în Germania, unde strânge bani să-și cumpere un apartament, iar, Maria, cea mică, e dintre oamenii care au umblat cu rucsacul în spinare prin India, Malaesia,Thailanda, Cambodgia și Vietnam. Se va întoarce toamna asta în Malaesia, unde un flăcău i-a furat inima.

13275585_1060852853985986_762493586_o

Cerul era suriu, cu nori închiși la culoare zugrăviți de colo-colo. Ploaia se juca neastâmpărată cu noi, necăjindu-ne că nu ne putem usca hainele. După ce am reușit să împachetăm și să ne linciurim în două borcane de compot delicios din cămara Marinelei, am pornit-o cu tandemul prin Sighișoara. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns la cetate a fost să dăm un interviu postului local de televiziune, Târnava TV, care au răspuns la invitația Marinelei. ”Doi tineri și un câine au pornit pe două roți în aventura vieții lor”. Vă rog doar să nu mă întrebați de ce eu mergeam ca pe podiumul de modă când împingeam tandemul prin gangul Turnului cu ceas și nici de Andrei, vă rog, să nu râdeți prea tare când îl veți auzi cât de dramatic spune: ”Pentru că noi n-am văzut Delta NICIODATĂ!”

În Cetatea Sighișoarei, pe un petic de drum cu piatră cubică șlefuită de milioane de pași, l-am găsit tolănit pe Jimmy Dogson.

img_6832

Dacă nu-l cunoașteți înseamnă pur și simplu că încă n-ați ajuns prin partea asta de lume. Toți îl cunosc pe Jimmy. Este stăpânul cetății, mascota Sighișoarei, câinele tuturor, un alintat inteligent, cu apucături pisicești. Are șapte ani, nu stă la pozat decât când are chef, nu bagă în seamă pe oricine, nu se entuziasmează repede, dar când are chef se comportă ca un clovn, se tăvălește în mijlocul caldarâmului și, desigur, are pagină de Facebook. Aici s-au adunat toți prietenii lui care l-au mângâiat, care și-au făcut poze cu el, i-au dat de mâncare și apoi l-au mângâiat din nou.

img_6818

Se pricepe să-i cucerească pe toți, nici nu se chinuie prea mult, doar se trântește pe spate, cu labele în sus, poziția lui preferată. Nu se știe sigur dacă el e câinele străzii sau strada e a câinelui, căci au fost multe încercări să fie adoptat, ba chiar a și fost vândut de câteva ori unor oameni care au vrut să-i devină familie și să-i ofere un cămin. Însă Jimmy a plecat de fiecare dată și s-a întors la postul lui, în Cetatea Sighișoarei. E de toată nostimada, iarna doarme într-un ghiveci de flori, iar vara se răcorește cu burta într-o baltă. Familia lui sunt localnicii care vând la magazinașele de suveniruri și turiștii care-l alintă în felurite limbi ale pământului. Oamenii de pe întreg Globul vin să vadă în Sighișoara nu doar străzile înguste, casele văruite pluricrom, clădirile medievale și piețele păciuite, care odinioară erau pline de dughenele și tarabele negustorilor, ci și pe Jimmy. Jimmy von Sighișoara, un suflet de artist cu patru picioare.

img_6822

img_6845

Sighișoara, numită și ”orașul muzeu” sau ”orașul basm”, a fost fondată în secolul al XII-lea de către sașii aduși pe pământul crăiesc de către regii maghiari. Este ”mărgăritarul Transilvaniei”, iar numele orașului a pătruns în limba română pe filieră maghiară, o adaptare a numelui “Segesvár”. În germană, numele Sighișoarei e ”Schäßburg”. Spre mândria României, e unul dintre cele mai bine conservate orașe medievale din Europa, având numeroase clădiri trecute în patrimoniul UNESCO. Centrul este parcă înghețat în timp, poți căsca gura ore în șir la construcțiile în stil gotic rural, renascentist și baroc. Poate ai și uita că ești în anul 2016 dacă nu ți-ar zgâria privirea toate zorzoanele și nimicurile care se vând ca la talcioc pe la colțul clădirilor.

img_6858

img_6867

img_6855

img_6862

img_6883

img_0732

img_0733

img_6854

img_6869

Mai cu seamă una dintre case atrage turiștii: Casa Vlad Dracul (Casa Paulinus), care are legătură cu familia Drăculeștilor. Potrivit tradiției, este considerată ca fiind locul unde s-a născut aprigul voievod al Valahiei, Vlad Țepeș. ”Primul vampir” sau ”Dracula”, așa cum îl cunosc turiștii familiari doar cu legendele, dar nu și cu istoria adevărată, a venit pe lume în jurul anului 1431, însă data și locul nașterii lui Vlad al III-lea nu au fost stabilite exact de istorici. Cert este că în Sighișoara și-a petrecut prima parte a copilăriei, atmosfera cosmopolită și diferitele etnii ale orașului cântărind mult în educația viitoare a unuia dintre cei mai buni conducători militari ai românilor.

08_big

img_0739

Am așteptat ora fixă, ca să ascultăm cântecul din Turnul cu Ceas, care răsună pe tonurile unei melodii populare, vestind astfel bucuria fiecărei zile. Tot la oră fixă, paznicul bate din tobă pentru ca toată suflarea din jur să știe că turnul este supravegheat ceas de ceas. Orologiul, construit în anul 1604, după moda apuseană, a fost făurit la început din lemn, mai apoi fiind înlocuit cu unul din metal. De-a lungul timpului, acoperișul turnului de 64 de metri a fost distrus de nenumărate incendii, ultima sa reconstrucție având loc în anul 1894, când și-a primit podoaba de țigle multicolore smălțuite.

img_0742

img_0744

img_0731

Ne-am oprit și la Scara Școlarilor, care este una dintre atracțiile Sighișoarei. A fost construită în anul 1654 pentru a ușura accesul copiilor la Școala din Deal, care, conform documentelor, funcționa încă din 1402. În lucrarea ”Descrierea Transilvaniei”, Giovanadrea Gromo o descrie ca ”o școală cu dascăli vrednici pentru fiecare știință, care sunt întreținuți de comunitate”. Construcția acoperită avea inițial 300 de trepte, însă astăzi s-au păstrat doar 175.

img_6876

Pentru că la ora 18:09 aveam tren spre Predeal, am scurtat vizita prin centrul Sighișoarei, cu promisiunea că ne vom mai întoarce aici. La gară ne-au condus Marinela, soțul ei Dan și frumoasa Cleo, cățelușa lor. La ora fixă trenul a venit, noi ne-am îndreptat cu toții spre sfârșitul lui, să urcăm tandemul în ultimul vagon, astfel încât să nu deranjeze pe nimeni. Vagoanele erau cu compartimente, singura noastră șansă să încăpem cu tărăboanța noastră lungă era holiciorul de acces spre toaletă. Ne-a ajutat Dan să ne îndesăm în tren, apoi ne-am luat la revedere de la ei, stabilind să ne revedem în Germania, când vor veni în München, în vizită la fiica lor.

Am aranjat bagajele în suportul destinat lor, mai ceva ca un joc Tetris. Au încăput la fix. Și dacă voia să ne dea cineva jos din tren, nu prea avea cum, bagajele se încolăciseră între barele rafturilor, de-ai fi zis c-au crescut acolo ca o iederă. Dar asta nu însemna că nu stăteam cu emoții. La nici zece minute de când pornise trenul, a venit controlorul să vadă ce-i cu noi. N-avea cum să nu ne observe din gara Sighișoarei, e cam greu să nu remarci doi oameni care împing un tandem în tren în timp ce unul din tren strigă: ”Stați așa, că m-am prins în ghidon! Vai, cred că nu o să încapă, am ajuns deja cu roata la cealaltă ușă!” Dar reușiserăm, făcându-l și pe controlor să se mire. S-a apropiat de noi cu mâinile în buzunare, cu ochii lucind de voie bună, începând să vorbească cu noi de parcă eram din aceeași gașcă. ”Șmecheră chestia asta. Pot să fac o tură? Hahaha. Ce-i ăsta, kilometraj?” Andrei i-a răspuns politicos la toate întrebările și, apoi, i-a arătat biletele. ”Trebuie să plătiți și pentru bicicletă. Acolo, de-o bere”, ne spuse cu un zâmbet întins pe toată fața lui roșcată. Și, așa cum se întâmplă în situațiile astea, n-aveam parale mici să dăm peșin. I-am întins o hârtie de 50 de lei, rugându-l să ne dea el rest după ce scade berea. N-avea nici el mărunt, așa că s-a dus să schimbe banii. Ar fi putut să nu se mai întoarcă, dar s-a întors și ne-a dat restul de 40 de lei.

img_6887

img_6897

Așadar, toate bune și frumoase, eram cu toții, urcam muntele cu ajutorul trenului, scurtam numai bine din drum, eram liniștiți și fericiți. Un singur lucru era cam aiurea. Un căcat din gară călătorea și el la clasa a II-a, aglutinat bine de talpa lui Andrei. Mirosul era incredibil dă pipărat, de mă mir că unii dintre noi, care am călătorit în același vagon cu el, am supraviețuit ca să spunem mai departe povestea asta. ”Pfuai, ce pute, dacă mai trece pe aici, o să-i facă ochii controlorului să lăcrimeze”, am început eu să râd de Andrei. ”Tihihi, scuze, gata, nu mai fac glume de căcat!”, i-am mai zis, și-am început amândoi să râdem tare, de s-au întors trei bărbați și-un copil să se uite la noi. Andrei s-a retras apoi pituliș în baia vagonului. Ce s-a întâmplat acolo va rămâne pentru totdeauna între Andrei și papucul lui. Singura informație concretă este că, la întoarcerea lui Andrei, putoarea se risipi.

Aaaacum chiar că era totul bine. Trenul ne legăna ușor, cica-taca, cica-taca, liniile paralele rămâneau în urma noastră ca firele din două gheme deșirate la infinit, iar pe cer se făcuse noapte, deși era doar ora șapte. O furtună îndesată pusese stăpânire deasupra pământului. Mă bucuram de stropii mari de ploaie ce se loveau de geamul trenului, întinși de la viteză ca niște linii dezordonate de creion. Priveam pe geam și zâmbeam.

img_6890

img_0745

img_6902

img_6908

”Ești cam bine dispus pentru un om care nu știe unde o să doarmă la noapte”, îmi zice Andrei. Și avea dreptate. Eu votasem pentru cort. Andrei nu era prea convins, natura părea împotriva noastră. Ploua și era frig. În plus, vorbind la telefon cu tatăl lui, el ne-a întrebat, cu grijă părintească, dacă știm cum stă treaba cu urșii în zonă. Nu ne gândiserăm la asta. Așa că am dat o căutare pe Google, iar prima știre spunea: ”Locuitorii din Predeal sunt terorizați de urșii care le intră în case și caută prin frigidere”. Opa. ”Hei, nu zice nimic de corturi”, râde din telefon Laurențiu, tatăl lui Andrei. Pufnim și noi în râs și decidem pe loc să nu dormim la cort.
Era noapte de-a binelea când, la ora 21:54 trenul a oprit cu un scârțâit lung în gara din Predeal. Avea întârziere mai mult de o jumătate de oră. Noi eram deja de pe la ora nouă pe poziții, lângă tandem, cu toate bagajele adunate stivă. Știam că trenul nu stă mult în gară, așa că ne organizaserăm: Andrei coboară primul cu o tură de bagaje, apoi apuca tandemul pe care i-l împingeam eu din tren. Îl lua și pe Tic cu tot cu coșul lui, restul de bagaje, cortul, căruța, apoi coboram și eu. Zis și făcut. Trenul oprise. Andrei coborâse primul, cu două bagaje în mână. Apoi a apucat tandemul. Gata, namila era în siguranță pe peron. Apoi l-a luat pe Tic, coșul lui Tic și cortul. Apoi… trenul a pornit.

Inima mi-a înghețat, Andrei a vrut să se urce în tren, însă i-am strigat să nu. Am început amândoi să urlăm cu disperare, de ne trosneau plămânii: ”Nuuuuuuu, opriți, opriți, opriți trenul! OPRIIIIIȚI! OPRIȚIIII!” Refuzam să cred că trenul se mișcă. Andrei fugea pe lângă el lovind cu pumnii în vagon. Eu mă țineam de ușa deschisă, strigând când la tren să oprească, când la Tic, care dădea și el să fugă după tren. Nimeni nu se gândise să-l legăm cu lesa de coșul lui. Așa că intrase săracul în panică. ”TIC, STAI ACOLO! STAAAAI ACOLO! NUUUUUUUUUU! OPRIIIIIIȚIII!” Oamenii din tren se adunaseră panicați, neștiind ce să facă. Strigam, tremuram, plângeam și priveam spre Andrei care urla ca o fiară, fugea pe lângă tren și dădea cu pumnii în el. Era incredibil ce se întâmpla. Controlorul uitase de noi, iar responsabilul de pe peron, cel care făcuse semn cu lanterna că trenul e gata de plecare nu s-a obosit să se uite până la coada trenului. Stătuse doar un minut în gară, pesemne se grăbeau pentru că aveau întârziere. Dar noi mai aveam nevoie de încă un minut ca să coborâm cealaltă jumătate de bagaje plus… eu. Doar încă un minut!

Noi doi țipam de zici că ne tăiase trenul picioarele. Oamenii din compartimente se blocaseră. Nimeni nu se gândise să tragem alarma. În gară nimeni nu părea să ne audă, iar conductorul trenului, care era la celălalt capăt, în cabina lui, habar nu avea de ceea ce se întâmplă. ”NUUUUU! OPRIȚI! OPRIȚI! OPRIȚI, VĂ RUGĂĂĂM! TIIIC, STAI ACOLO, STAI ACOLO, NU TE MIȘCA!!!”

După câteva secunde care au trecut greu, ca niște pumni în stomac, trenul a oprit brusc, cu-n uhuit gros, de fier pe fier. Două fete au apucat amândouă de căruța pe care eu mă căzneam s-o iau. Genunchii îmi erau un sortiment de aspic, mâinile îmi tremurau și nu mai vedeam foarte bine de lacrimi. Dar m-au ajutat să ne dăm jos cu, speram noi, toate bagajele. După alte două minute, trenul a pornit iar, dispărând în noapte, iar responsabilul de pe peron, cel care își făcuse treaba ca cioplită din bardă, ne-a aruncat un zeflemitor: ”Fix la Predeal v-ați găsit să coborâți?” Asta era problema lui, noi eram vinovați, noi eram de ocărât. Auzi, obrăznicie, ne-am găsit să coborâm FIX în gara lui!

Nu mai conta. Când ne-am văzut cu toții pe peron, ne-am îmbrățișat și-am început să râdem isteric. Ce mai era de făcut? Tic, săracul, se pișase pe el, acolo, lângă bagaje, unde i-am urlat eu din tren. Când ne-a văzut că râdem, s-a bucurat de parcă atunci ne reîntâlneam pentru prima dată după două decenii. Ne-am cumpărat câte o ciocolată caldă de la un automat și-am stat așa, umăr la umăr, în gara pustie, împachetată în întuneric.

Nu aveam unde dormi, dar măcar eram cu toții, eram bine și aveam toate bagajele. Când ne liniștiserăm, desigur, le-am numărat. Vânzătoarea de bilete, doamna Diana, ieșise din ghereta ei ca să-l mângâie pe Tic. Nu părea că auzise ce tocmai se întâmplase pe peron. ”Ce cățel drăguț, merge tai-tai el, așa? Am și eu o pisică. Îi e frică de curci și se poate uita și o jumătate de oră la o groapă. Sunt foarte ciudate animalele astea”. O auzeam ca prin ceață. Am profitat totuși de prezența ei s-o întrebăm dacă știe vreo pensiune aici în Predeal care acceptă și căței. Nu știa. Așa că ne-am apucat să căutăm pe net și să întrebăm pe Facebook.

Însă, oriunde sunaserăm, fie nu erau disponibile pentru că încă nu se deschise sezonul, fie nu ne acceptau oaspeți cu cățel. După o oră, aproape de miezul nopții, găsiserăm una, dar era la doi kilometri de gară. Nu aveam încotro, așa că ne-am pornit într-acolo. Problema era că, pentru a ajunge, trebuia să urcăm cel mai abrupt deal pe care l-am văzut noi vreodată. Mai abrupt ca Rarăul. Începuse să plouă, așa că ne-am dat seama că nu avem nicio șansă să ajungem. Eram epuizați. Așa că ne-am odihnit un pic lângă un panou pus de Primărie, pe care scria: ”Atenție! Această zonă este frecventată de urși. Pentru siguranța dumneavoastră vă rugăm să nu-i hrăniți, să nu vă apropiați de ei, să nu-i speriați și să nu-i fotografiați folosind obiecte care emit lumina. Vă mulțumim pentru înțelegere. Primăria Predeal” Mi-nu-nat!

Ajutați de oamenii care erau la ora aceea online pe Facebook, am găsit o pensiune aproape de gară, așa că ne-am îndreptat înspre acolo, luând-o mai mult de-a chioara. În dreptul unui canal, unde curgea apa furioasă la vale, am intrat cu roata din fața fix în fanta canalului. Din cauza șocului, s-a rupt cuveta, dar altă pagubă n-a făcut.

Începuse să plouă și mai tare, iar pe șosea, unul după altul, goneau tiriștii. Când se lasă noaptea au și ei voie să circule pe bucata aceasta care duce la Brașov. Și erau mulți. Mulți și înfricoșători, iar noi trebuia până la pensiune să pedalăm pe același drum cu ei. Am început din nou să plâng. De frică. Nu pot descrie senzația pe care o ai ca cea mai măruntă ființă de pe șosea, care e înghițită de lumina puternică a unui tir, un colos care se apropie cu viteză, te stropește în viteză și pleacă mai departe tot în viteză, ducând cu el și sunetul acela greu, de hoarde care pradă și pustiesc totul în jurul lor.

Nici nu mai țin minte când am ajuns la hotel, când am cărat toate bagajele în cameră și când am pus capul pe pernă. Îmi amintesc doar c-am adormit fedeleș, cu inima bubuind. Și gâtul încă ne mai ustura de la țipetele din gară.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Dragă Moni și Dani
Dragă Toni,
Share:

7 comments

  1. Draga Laura, sa puneti mai multe poze cu casa cea frumoasa cu multe camere si mobila nemteasca 🙂

    1. Din păcate nu avem, noi am ajuns seara, iar dimineața n-a fost timp să le facem, mai ales că nici n-am vrut să invadăm prea mult intimitatea casei 🙂

  2. Au plecat din țărișoara lor și s-au chinuit trăind departe de țară și de toți dragi ai lor,
    “toți cei dragi”
    am ponit-o cu tandemul prin Sighișoara.
    “am pornit-o”
    DELICIOS modul de a vă povesti călătoriile! <3

  3. Au plecat din țărișoara lor și s-au chinuit trăind departe de țară și de toți dragi ai lor,
    “toți cei dragi”
    am ponit-o cu tandemul prin Sighișoara.
    “am pornit-o”
    DELICIOS modul de a vă povesti călătoriile! <3

    1. Mulțumesc, Mioara! Am corectat 🙂 <3

  4. Imi permit sa sesizez o greseala de tipar: “am ponit-o cu tandemul prin Sighișoara” – lipseste “r” din “pornit-o”. Abia astept cartea, am precomandat-o!!!!

    1. Mulțumim, Irina! Abia aștept să vină momentul când îți punem exemplarul în plic și ți-l trimitem! Pare că mai e mult până atunci, dar va zbura timpul!

Leave a Reply