Dragă Veronica,

Seara, furtuna a acoperit dintr-o dată cerul cu o căptușeală din vată neagră. Apa Dunării s-a umflat zbuciumată, de zici că stătea într-un lighean pe care un copil îl zgâlțâia. A plouat cu sete, ca-ntr-un început de potop, de parcă ploaia era sortită să cadă peste un ținut arid, nu peste un tărâm înconjurat numai și numai de apă. E ușor de imaginat cât de bucuroși eram că n-am dormit la cort, sub o salcie.

img_7072

img_7067

A doua zi, când ne-am trezit din somnul adânc ce ne răzbise, soarele era de mult răsărit. Am dormit ca trei pitulici într-un cuib mătăsiu. Ce noroc pe capul nostru să ne culeagă din drum domnul Radu și să ne aducă sub acoperișul lui! ”Cea mai frumoasă casă din Deltă”, și chiar era. Ridicată în stil lipovenesc, alb-albastră, architectura ei combina elementele tradiționale cu cele contemporane, pentru a fi și spațioasă și practică, dar și cât mai asemănătoare la chip cu casele din aceste locuri.

img_7094

img_7089

img_7092

S-au folosit doar materiale specifice zonei: stuf, chirpici, lemn, piatră de Dobrogea, tencuială de lut acoperită cu var alb și obloane ornamentate cu scândură traforată. Cei mai bun meseriași locali s-au întrecut în a o integra cât mai armonios și firesc în peisajul rural deltaic al brațului Sulina. Pentru acoperișul de stuf a fost căutat anume un meșter ”de primă mână”, care știe din bătrâni să mânuiască meșteșugul împletiturilor. N-a fost ușor. Arta de-a așeza stufului este, din păcate, o meserie care se pierde de la o generație la alta.

Delta Dunării adăpostește a doua suprafață de stuf din lume: 1.800 km². Stuful, numit și aurul verde, e o resursă importantă pentru populația Deltei, fiind folosit din moși strămoși ca sursă de energie pentru localnici, dar și ca material pentru realizarea din împletituri a carpetelor, jaluzelelor, gardurilor și, desigur, acoperișurilor, cea mai veche îndeletnicire tradițională a localnicilor. Acoperișul din stuf, pe lângă faptul că arată absolut încântător, este mai ieftin și un mai bun izolator. Fiind un material ușor și fiabil, poate rezista peste 50 de ani dacă este îngrijit corespunzător. Pentru a-l feri de incendii, pentru că stuful se aprinde foarte ușor, acoperișul trebuie tratat și ignifugat. Fiind o plantă acvatică, stuful rezistă foarte bine la umezeală, iar aerul din tulpină este un minunat izolator. Panta acoperișului este foarte importantă, trebuie să aibă un unghi de 45 de grade, altfel nu stă. Iar o dată la douăzeci de ani trebuie reîntărită coama acoperișului.

Meșteșugul construirii acoperișului din stuf îl descrie cel mai bine Grigore Antipa, în lucrarea sa ”Pescăria și Pescuitul în România”. Stuful, recoltat doar iarna, este bătut, frezat și țesălat ”nemțește”, adică cu stuful tuns. Învelișul rezultat este durabil și se numește ”stuf solzit”. La baza acoperișului se așază paie groase de stuf, pentru a suporta întreg ansamblul, iar deasupra se suprapun paie subțiri, care se lipesc mai bine unele de altele, transformându-se într-o barieră de nepătruns în fața ploii. Grosimea ideală a acoperișului este de 30 de cm, atunci devine perfect etanș: iarna nu lasă căldura să părăsească încăperile casei, iar vara devine o barieră de nepătruns împotriva radiației solare, asigurând aer răcoros chiar și în cele mai fierbinți zile de vară.

img_7085

img_7086

Domnul Radu e foarte mândru de casa din Delta Dunării. E încă în construcție, de aceea a și venit aici de la București, ca să mai coordoneze una alta cu echipa lui. Nu e singura lui casă de vacanță, mai are una la munte și alta la mare, la Costinești.

Mulți oameni îl cunosc pe domnul Radu Spirea ca ”regele sensului unic”, așa cum l-a numit revista Bussines Magazin. În anul 2011 a intrat în topul ”500 Miliardari” al revistei Forbes. Este șeful Vesta Investment, o afacere 100% românească, cel mai mare producător local de echipamente de siguranţă în transporturi. A început în 1994, după câţiva ani în care a lucrat ca inginer la întreprinderea de căi ferate. La început avea doar doi muncitori, însă afacerea a crescut foarte mult în cei 22 de ani de activitate, având astăzi contracte mari direct cu statul, cifra de afaceri a firmei sale situându-se între 5 şi 12 milioane de euro pe an, spune revista Bussines Magazin.

Din păcate, la capitolul siguranță rutieră nu stăm deloc bine, spune domnul Radu Spirea într-un interviu acordat în anul 2011 revistei Forbes. Spre deosebire de Uniunea Europeană, unde pentru siguranţa rutieră se cheltuie între 8% şi 14% din valoarea de construcţie a unui drum, la noi acest procentaj este de sub 3%. Aceasta face ca România să se situeze pe primul loc din punct de vedere al numărului de accidente pe kilometri parcurşi. Faţă de Bulgaria, stăm de trei ori mai prost. ”Modelul îmbrăţişat cel mai adesea, spune Spirea, este «dă-i o dungă şi pune o tablă», iar efectele unei astfel de mentalităţi nu întârzie să apară. Au loc numeroase accidente din cauza semnalizării necorespunzătoare şi de aceea suntem ţara cu cei mai mulţi morţi şi răniţi în accidentele rutiere din UE, iar lucrul acesta ne interesează pe toți, indiferent dacă suntem șoferi, bicicliști sau pietoni.”

Noi l-am cunoscut ca domnul Radu, un om care a oprit mașina în dreptul nostru, a coborât geamul portierei și în nici două minute a decis să ne ajute. Ne-a pescuit din mijlocul drumului, omenindu-ne în casa lui și așezându-ne la masă. Am vorbit despre religii, despre istorie, despre călătorii, despre sporturi, am învățat despre pești, despre vinuri și scufundări, noi i-am povestit despre tandem și despre Tic, el despre căluțul pe care i l-a cumpărat fiicei lui de 17 ani. Domnul Radu e dintre oamenii cu care ai ce vorbi o săptămână întreagă neîntrerupt. Povestește cu eleganță și te ascultă cu atenție. Are frumusețea gesturilor omului care știe să te trateze de la egal la egal, oricine ai fi, de oriunde ai veni și oriunde te-ai îndrepta mai departe. Acolo, la un capăt de Românie, pe un mal de apă, ne-am împrietenit. Fără să conteze nimic altceva decât bucuria de-a ajuta și recunoștința de-a primi ajutorul.

Așa cum am aflat că e datina în Deltă, dimineața am mâncat același lucru ca și cu o seară înainte: pește. Pentru un om care nu mănâncă niciodată pește, adicălea eu, să mănânc și seara, dar mai ales și dimineața tot pește, a fost o surpriză. Doar gândul mi-ar fi întors stomacul pe dos. Toate astea până am ajuns aici și-am mâncat pește proaspăt prins, cu măiestrie gătit. Masa ne aștepta pregătită, acoperită cu o față de masă albă ca omătul. Pe ea erau așezate tacâmurile, paharele de băut, iar alături, un vas adânc cu zeamă și-un platou cu un maldăr de jarchine de crap și știucă. Am aflat că întâi se mănâncă bucățile de pește și, separat, se mănâncă supa în care au fiert. Neaparat, totul se asezonează, după gust, cu usturoi cumpărat de prin părțile locului. Trebuie să recunosc că am mâncat totul din farfurie și apoi mi-am mai pus încă puțin. Atât de mult mi-a plăcut. Dacă nu eram prea ocupată cu mâncatul, zău că mi-aș fi făcut și un selfie, să-i trimit mamei, că altfel nu m-ar fi crezut niciodată.

Sigur că bunătatea asta de masă are legătură cu faptul c-a fost gătită de tanti Dorina, născută și crescută în Deltă. Cu pestelca la brâu, cu mânecile suflecate, deretica și toca, tăia peștele și învârtea în oala cea mare sub care pălălăia un foc sănătos. La picioarele ei ședea Lesi, tăciunie și bătrână, bătând cu coada în podea și aruncând uneori câte o căutătură dușmănoasă spre Tic.

Tanti Dorina a învățat să gătească de la mama ei, încă de când era mică și trebuia să pregătească hrană pentru pescari. N-avea nici zece ani când mama ei mergea să strângă nutreț pentru animale și-o lăsa singură acasă, să curețe o găleată de peștișori mici cât palma ei. Plângea de mila lor, dar n-avea ce face și le băga cuțitașul în burtă, îi despica și le scotea măruntaiele, apoi îi arunca în găleată, peste ceilalți pești. Acum s-a obișnuit, îi omoară imediat, dintr-o lovitură de cuțit. ”Să sufere cât mai puțin”, îmi spune privind în pământ.

Tanti Dorina n-a văzut niciodată muntele. Marea, deși e la câțiva kilometri de Deltă, a văzut-o doar o singură dată, când era copil. I-ar plăcea să se mute la oraș, dar nu crede că vor reuși vreodată să strângă bani pentru asta. E căsătorită cu nenea Mitică, barcagiul care ne-a adus peste brațul Sulina. Îmi povestește c-au trăit mulți ani într-o singură cameră. ”Era atât de strâmtorată odăița încât dimineața, când trebuia să ne ducem la serviciu, unul se îmbrăca stând cu picioarele pe podea, iar celălalt stătea cocoțat în pat. Nu aveam loc amândoi altfel. Ei, dar e mai bine la țară, mai pui un pătrunjel, o țelină, un morcov, un cartof. Dacă poți, mai crești un porc, îl tai, îl pârjolești, așa, după obicei. E multă muncă să îngrijești o gospodărie și eu niciodată parcă n-am timp. Grădina mi-este-n iarbă, n-am vreme să sap, muncesc toată ziulica”, îmi spune și-și șterge cu pestelca o unsoare imaginară de pe mâinile muncite, apoi dispare grăbită înapoi în bucătărie.

img_0840

img_0837

Ne luăm rămas bun de la domnul Radu. El pleacă, nu noi. Din păcate are treburi în București și nu mai poate rămâne. ”Vă invidiez că aveți atât de mult timp liber”, ne spune și apoi ne invită să mai stăm la el oricât poftim, ba chiar ne aranjează și-o plimbare cu barca. Nenea Mitică s-a învoit să ne fie călăuză și să ne arate ”milioane de nuferi și păsări”. ”Mai întâi, însă, trece-mă și pe mine strada, te rog”, îi spune barcagiului zâmbind. Abia după ce l-am văzut pe malul celălalt mi-am dat seama că, din grabă, n-am apucat să facem o poză împreună. De parcă nici n-a existat un domn Radu în povestea noastră, a apărut și-a dispărut ca prin magie.

Ne-am tologit pe ponton, așteptându-l pe nea’ Mitică să pregătească barca. A adus veste de salvare, două ghiondere și-o canistră de benzină. Ne-a verificat dacă suntem îmbrăcați bine, în caz că ne prinde ploaia, apoi a pornit motorul, manevrând cu dibăcie mânerul de cârmă. Vântul șuiera pe lângă urechi și-n nici un minut eram în mijlocul Dunării cea lată, înconjurați de apă. Mergeam spre Lacul Martinca, în inima Deltei de Vest, între cele două Păpădii: Canalul Păpădia Veche la est și Canalul Păpădia nouă la vest.

img_7095

img_7101

img_0845

img_7107

img_7109

În mijlocul apei, cerul părea mai întins. Sub noi, peștii foiau bezmetici, iar pe mal, după o cotitură, pe pământul țelinos se întindea o pășune pe care pășteau turme de oi, vaci și herghelii de cai. În unele colțuri de pământ se vedea brazda neagră a plugului și câteva case tupilate printre copaci, cu hornuri țărănești, cu ogrăzile pline de gunoaie și gardurile prăbușite. Cu cât ne afundam mai mult de-a lungul șoselelor de apă, ținutul omului dispărea și începea sălbăticia vietăților. Felurite păsări venite din părțile Asiei mici, din Caucaz sau din Carpați trăiau în abundentele ierburi ale acestor șesuri, în ramificațile secrete ale Dunării. De jur împrejur se țesea un labirint de insule, lacuri, bălți și codri de stuf. Domnea o tăcere absolută, străpunsă doar de sunetul motorului bărcii noastre. Ne croiam cu greu drum, motorul înecându-se cu vegetația acvatică, barca lovindu-se, în zonele împădurite, de câte un ciot care se ițea din apa tulbure. Nea’ Mitică se ajuta de ghionder și ne scotea din încrângăturile japșei.

img_0842

img_0900

img_7212

img_7145

img_7138

img_0854 img_0884

img_7202

Dunărea ne lăsă să ne facem drum alene, pe unda-i grasă, mărginită de-o parte și de alta de sălcii, care-și aplecau pleata, făcând apa să se răsfire. În scurt timp se deschise în fața noastră lacul Martinca a cărui oglindă odrăslise pretutindeni nuferi albi și galbeni ascunși ca niște bănuți de aur și argint printre frunzele lătărețe. Pluteau tainic, ținuți parcă în mici căușuri de apă vrăjită, fără vreun rost anume, fără ca cineva să-i admire în fiecare zi, fără să le pese de-i răsărit ori amurg, ursiți ca în toată întinderea asta de cleștar să bucure doar soarele care-și odihnește lumina în ei, fără să-i scufunde. Erau atât de frumoși și de gingași. Și atât de mulți.

img_0883

img_0878

img_0876

Domnea o liniște neclintită, din când în când câte un codalb taia tăcerea, zbucnind dintre trestii cu zgomot de aripi. Când ne-am apropiat de nuferi ca să le facem poze, Tic, în nerăbdarea lui de-a explora, se aruncă în frunze, crezând că sunt mal. Așa se vedea de la el. Se duse bâldâbâc, căci frunzele de nuferi se dădură politicoase la o parte, și-i făcură loc direct în apă. L-a scos nea’ Mitică pe nătăfleț cu ghionderul.

DCIM100GOPROG0022331.
DCIM100GOPROG0022331.

img_7160

img_7164

Ne-am întors deși nu ne venea. Am mai fi stat acolo, în mijlocul lacului, cu motorul oprit, lângă covorul de nuferi. Am mai fi stat să privim curioși pelicanul care-și vedea nestingherit de vânatul broaștelor în timp ce, deasupra lui, ibișii negri scormoneau cerul. Dar nea’ Mitică avea treabă și noi aveam de pornit din nou la drum. Așa că am străbătut șoseaua de apă, cu vântul în păr și urechile fluturând, promițându-ne că ne vom mai întoarce în Deltă, negreșit.

img_7178

img_7166

img_7151

img_0889

img_0864

img_0868

img_7158

img_0893

img_0851

img_7191

img_7208

img_7221

Era deja târziu. Am împachetat în grabă, ne-am luat rămas-bun de la echipa de muncitori, de la tanti Dorina și de la toți cățeii din curte și apoi nea’ Mitică ne-a trecut apa cu barca, lăsându-ne în fața porții familiei care ne-a găzduit tandemul peste noapte. Îi cheamă Mioara și Vasile, sunt împreună de peste 50 de ani, toți petrecuți aici, în Deltă, unde au ridicat o casă și-au crescut zece copii plecați acum în lume. Nu doar că au avut grijă de averea noastră, ci ne-au și cadorisit la plecare cu două borcane făcute de ei. Unul cu zacuscă și celălalt cu dulceață de smochine. Minunat, ne vor fi cină! I-am îmbrățișat și-am pornit-o din nou călare, pe același drum pe care am venit, grăbiți să prindem ultimul bac.

img_7224

img_7225

De trei ori am mai oprit. O dată pentru că ne-au înconjurat opt copii care se jucau pe stradă și care au vrut să facă o poză cu noi. Cristi, Ana, Andrei, Ali, Flori, Mădă, Deni și Adelina îi chemau, dar n-aș mai ști să vă spun care-i care, știu doar că cel mai mic avea patru ani și cel mai mare abia împlinise 12.

img_7227

Mai la vale am întâlnit și-un șarpe și-o broască țestoasă, de-ai fi zis că-n mijlocul drumului se puse de-o fabulă pentru George Topârceanu. I-am deranjat un pic cu câte o poză, apoi am pornit mai departe.

img_0913

img_0916

Aerul era zăpușitor, nici nu pedalam de o jumătate de ceas că ne simțeam deja obosiți. Țânțarii ne bâzâiau și drumul găunos parcă ne ținea în loc. Dar, cu chiu cu vai, am prins bac-ul chiar când motorul porni.

img_7231

img_7232

De la începutul călătoriei am visat să ajungem prin partea asta a țării, să scăpăm de urcușuri. Era logic, nu? Muntele-i munte, n-ai ce să-i ceri. Dar aici, spre Deltă, drumul trebuie că se deșiră lin, fără să facă nazuri. Aș! De la satul Nufărul până pe lângă Mahmudia, unde ne-a prins amurgul, tăt un deal și-o vale am ținut-o. Ne era cald, așa că n-am avut prea mult spor. Pedalam doar de două ore când am hotărât să facem stânga într-un câmp de maci destul de înalți încât să ne ascundem cortul îndărătul lor.

img_0919

img_7236

img_0925

img_0923

img_0943

img_0946

img_0948

img_0935

Am făcut un foc să ne țină de urât în timp ce mâncarăm bucatele din Deltă, apoi eu și Tic ne-am retras în cort, în timp ce Andrei seta aparatul afară, să facă o poză stelelor. ”Și-acum, ce fac eu patru minute cât aparatul lucrează? Stai cu mine?”, m-a întrebat Andrei.

”Păi… stau!”, i-am răspuns.

img_7246

Dar nu m-am ținut de cuvânt. După două minute am adormit.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi arată așa:

ziua-25-pe-tandem

Dragă Mihaela,
Dragă Alfie, Andreea și Luminița,
Distribuie:

3 comentarii

  1. uauuuuuu ce experiente minunate……Laura……….scrii precum un inger <3

  2. uauuuuuu ce experiente minunate……Laura……….scrii precum un inger <3

  3. Vai Lăurici, cum să nu-ți placă peștele? :)) Eu sunt fan, dar am nimerit în deltă în plină prohibiție și nu se pescuia decât scrumbie.
    Ce-i drept și eu tot în deltă am mâncat cel mai bun pește ever!! Scrumbie proaspătă (crudă) pusă la sare și storceag (ciorbă de burtă de somn). Îți jur că prima dată când am auzit ”ciorbă de burtă” am… refuzat politicos, deși aș fi fugit mâncând pământul să nu cumva să trebuiască măcar să gust sau ceva :)) Dar când au venit farfuriile cu ciorbă deja începusem să mă răzgândesc și până la urmă mi s-a făcut poftă, am gustat din farfuria cuiva… Normal că am cerut și eu o porție, pe care am mâncat-o așa de cu poftă de o pomenesc și acum!
    Of, mi-e foame și mi-e dor de deltă… 🙂 Și noi am fost cam în aceeași perioadă cu voi…

Lasă un răspuns