Dragă Tudor,

Mijea de ziuă. Undeva, printre munți, un răsărit apărea, poetic, pe lume. Cele dintâi raze se topeau în umbra uriașilor calcaroși din Cheile Vălișoarei. Visele mi-au  încremenit o clipă și, cu ochii cârpiți de somn, vedeam cum lumina se strecura printre munți, ca o cascadă, prăvălindu-se cu putere din văzduh. Se așeză pe crestele munților, patinând la vale, lustruind fiecare stâncă. Soarele se cernea peste șoseaua lucie, ca o eșarfă care mângâie în trecere aerul. Și cerul prindea viață, albastru, se aprindea ca un imens bec stradal. ”E o nouă zi”, mi-am spus, și-am adormit la loc, bucuroasă că nu mă mai doare nimic, că Andrei respiră ușor lângă mine, semn că și el e mai bine.

Ne-am trezit buimaci, o oră mai tâziu. Am dormit ca două găini duse, cu capul sub aripă și creasta boțită. Numai Tic veghea la picioarele noastre ca un pașă fălcos, cu ochii încețoșați de doi zulufi. Se înfoia ca un cocoș și mârâia la fiecare hulub gâlcevitor care căsca gura prin geamul balconului în camera noastră. Rrrrrrr! Noroc cu tine, măi, Tic.

Am făcut un duș lung, fiecare, așa cum simți nevoia după 24 de ore în care ai zăcut în nemișcare. Și-n plus, oricum nu știam unde aveam să ne spălăm mai departe, așa c-am profitat de dușul de la castel. Moleșiți de la apa fierbinte, ne-am apucat să strângem bagajele. Nu v-aș putea explica ce făcurăm iară de se împrăștiase mica noastră avere în cele patru zări, când nu trebăluirăm nimic cu o zi înainte, nu fuseserăm în stare decât să lâncezim toată ziua în pat. Misterioase sunt căile tandemului. Cert este că umblam cam legănați în timp ce împachetam. Albi la față și cu stomacul grohăind. Când am terminat bagajele ne-am firitisit fiecare și ne-am așezat pe marginea patului cu baldachin, să ne tragem un pic sufletul. N-aveam energie nici cât un cal bătrân. Tic mișuna pe coridorul lung, căuta să-și ascundă o recompensă. Mititelul, atâta am stat aici că deja credea că ne-am mutat la castel.

Am coborât apoi la micul dejun, deși ne era frică să mâncăm orice. Era firesc, abia ne puseserăm pe picioare, ne era teamă să nu revină durerea, voma, lehămetuiala. Așa că am comandat, precauți, pâine prăjită, telemea și ceai de mentă. Nu ne-am putut abține și ne-am pus și nițică miere în ceai, să ne mai îndulcim.

13957439_10209177387925864_175110840_n

Sufletul nostru avântat spre frumos ne cerea să plecăm. Am luat desagii în spinarea tandemului, ne-am luat rămas bun de la angajații castelului și de la Rex cel blând și cam căpos, și-am pornit-o tăind ultimele creste ale rezervației naturale Cheile Vilișoarei.

IMG_6652

13254094_1061529430574817_277183893680036474_n

Lăsam în urmă tot ce pătimiserăm în orele de boală, lăsam în urmă un castel unde speram să ne mai întoarcem, lăsam în urmă munții calcaroși acoperiți de pășuni și păduri în care se ascund feriguțe, clopoței, pălămide, iriși sălbatici și căpșunițe, brotăcei, tritoni, năpârci, șerpi de alun și fluturi de noapte, laolaltă cu lupi, pricolici, pisici sălbatice, vidre, râși, urși, lilieci, dar și înaripate care mângâie norii și-au nume delicioase ca vulturul auriu, ciocănitoarea de stejar, sfânciocul roșiatic, vânturelul, alunarul și ciuvica.

Ne-am luat cu drumul. Mergea găitan, numai vale. Un început perfect pentru prăpădiții de noi, care și-au ascuns amintirea durerii din stomac undeva în spatele minții. În stânga și-n dreapta, pâlcuri-pâlcuri de copaci. Soarele strălucea ca o turtă coaptă, departe, furișându-se din munte în munte, boscorodindu-ne că nu ne văzuse de mult la față. Ne era dor să pedalăm. Ne era dor să înghițim kilometri, să ajungem mai departe, și mai departe, cel mai departe. Să fim iar frați cu drumul, cu gardurile, cu casele îmbrobodite cu acoperișuri în aceeași culoare, o plăcere, cred, să le admiri din avion, cu oamenii pe care mereu îi surprindem când apărem pe strada lor, cu copiii care ne fac cu mâna după ce unul strigă: ”Iooooi,  uite ce faaain!”, cu bătrânele care stau pe băncuțe și ne petrec cu privirea.

IMG_6661

Am mai făcut o oprire în centrul Aiudului, la Crama Tamás Prince. Domnul Tamás, fost jurnalist și iubitor de vin, a închiriat beciul dintr-o clădire construită în ani 1500 și-a așezat aici o masă, două scaune și cinci butoaie cu cepi de lemn, pline cu vin alb sec, demidulce și demisec. În podgoriile din zona Aiudului le este cel mai bine bine strugurilor albi, precum soiului Iordovana (cel mai vechi din Translivania) și Feteasca (original tot de aici). ”Noaptea e frig la noi, iar ziua se încălzește, ceea ce nu le priește strugurilor albaștri, care au nevoie de un cumul mai mare de ore însorite. Dar să mai știți că strugurii albi din zonele cu vin roșu nu sunt la fel cu strugurii din zonele unde se face numai vin alb”, ne-a spus domnul Tamás.

IMG_0652

IMG_0658

Ne-a mai dezvăluit că primăvara asta n-a fost un an bun pentru struguri. A dat înghețul și grindina. S-a făcut vin puțin, dar bun. Gustăm și noi mai mult de dragul locului acesta răcoros, unde beciul se continuă cu uși zidite, în spatele cărora se ascund alte beciuri. ”Orașul e plin de tuneluri subterane”, crede domnul Tamás. Sorbim cu înghițituri mici, încă temături de tot ce ne intră în stomac. Oricum nu ne pricepem niciunul să ne bucurăm de-un vin bun, n-avem stofă de degustători. Tic nici atât, doar un minut a rezistat să stea în beci în mirosul vinului și mucegaiului nobil, format în 3-4 ani. S-a hotărât repede să ne aștepte lângă tandem, fugind mișelește pe scări.

IMG_0661

La plecare, domnul Tamás nu ne-a lăsat să o luăm din loc până nu ne-a încălțat cu o sticlă de doi litri de Traminer din 2014, pe care l-a lăsat să alunece din robinetul micuț al unuia dintre butoaie. ”Îi un pic pornit, dar vă promit că nu va bubui pe drum”, ne-a zis. L-am primit bucuroși și ne-am luat la revedere, fiindu-ne deja dor de crama lui în care erau 11-12 grade, când afară termometrul sărea de 30.

IMG_0663

Am purces mai departe, gheboșați de căldură și deja cam flămânzi. Pe un pod de lemn ne-am trezit noi și alte zece vaci. Un indicator anunța că podul ține doar 5 tone. Așa c-am făcut repede o socoteală. Dacă o vacă are 500 de kilograme, înseamnă că adunate cu cele 160 de kg ale noastre, plus 60 de kilograme de bagaje și opt kilograme de Tic, cam depășeam. Așa că am stat cuminței până au trecut doamnele și apoi ne-am avântat în urma lor.

IMG_0667

IMG_0668

Fiindcă am ales să ocolim din nou șoșeaua principală pe care se dădeau cu viteză mașinile, pe drumurile de sat ne așteptau tot un deal și tot o vale, care cereau multe de la noi. Ba alunecam cu viteză la vale, ba de-aghe urcam suflând osteniți, simțind cum ne topim ca două lumânări lăsate în soare. Greu, greu tare cu boii mici, adicălea noi doi. Tandemul scârțâia cu gâlgâiri scurte, așa că ne-am oprit un pic la umbra unui măr, cât să ne dezmeticim cu apă rece aruncată în obraji și să mâncăm niște pâine prăjită pe care am luat-o la pachet. Țânțarii ne bâzâiau bucuroși că le eram prânz. Când se așezau pe Andrei îl păleam zdravăn, de tresărea uriașul meu și mă privea încruntat, iar eu îi răspundeam dulce: ”Aveai un țânțar pe frunte.”

Nu știam unde aveam să dormim la noapte. Așa că am întrebat și noi pe Facebook, poate cineva ne vedea mesajul și putea să ne ia sub acoperișul lui, unde speram să ne putem spăla și hainele. Între timp, mi-am amintit aievea, că printre zecile de mesaje pe care le-am primit de când am plecat să bălăurim cu tandemul, cineva mi-a scris și de Alba Iulia. Așa am regăsit-o pe Alexandra care ne scrisese:  ”Dragii mei, dacă ajungeți pe lângă Alba Iulia și aveți nevoie de un pat și-un duș fierbinte, aș fi bucuroasă să vă cunosc. Îți las numărul meu de telefon: 0766******. Drum bun să aveți în continuare!” Ce bine că-mi lăsase și numărul. L-am și format!

Cu glas duios, Alexandra mi-a răspuns după al doilea țâr. A trebuit să-i spun de două ori cine sunt, că nu-i venea a crede. ”Doamne, ce mă bucur! Haideți la noi, la Cugir! E la aproape 50 de km de Alba Iulia!” Mi s-a cam dezumflat entuziasmul când am auzit-o. Noi mai aveam 15 kilometri să ajungem la Alba Iulia și abia pedalaserăm cei 30 până aici. Nu aveam nicio șansă să reușim să ajungem la Cugir până la apus. Iar alternativa era să dormim pe canapeaua unui domn de pe Facebook, pe care ni-l recomandase o prietenă. Un domn care nu prea știa cine suntem și ce vrem, dar care voia totuși să ne ajute. Însă Alexandra mi-a zis imediat ce i-am spus că nu avem cum să ajungem la Cugir: ”Plec acum de la grătar și găsesc o soluție. O să caut un om cu o dubă și venim după voi. Ce zici?”. ”Doamne, te-am deranjat de la grătar, Alexandra?”, am întrebat-o imediat. Mă simțeam prost. ”Ei, dă-i pace, hai să facem cumva să ajungeți la Cugir în seara asta”, îmi spuse entuziasmată Alexandra. Și însuflețirea ei mi s-a cuibărit în inimă. Ce-l face pe un om să vrea atât de mult să ne ajute încât să-și dea peste cap programul, să găsească pe cineva cu o dubă și să vină după noi la Cuca-Măcăii să ne aducă la el acasă? Ce…?

A rămas să vorbim mai târziu, iar noi ne-am întors la pedalat. Chestia cu tandemul e că trebuie mereu să fii sincronizat. Problemele apar când unul face mofturi. De obicei eu. Nu-mi prea convenea cum alege Andrei vitezele, mi se părea că pedalăm în gol. Andrei m-a pus repede la punct: ”Laura, tu vrei o viteză să pedalăm ca și cum am fugi pe Lună?” Și m-a făcut să râd, închizându-mi gura. El oricum știe mai bine, are mai multă experiență, alege vitezele astfel încât să ne protejeze genunchii, care cam trag greul în această călătorie.

Văzându-ne cum ne holbăm ca două curci la GPS, un domn în salopetă albastră, de muncă, ne-a arătat un drum nou, de care nu știau decât sătenii, căci abia se construise. Nenea era călare pe-o bicicletă veche, căreia îi lipise două brichete în loc de far. Andrei s-a întrebat o bună bucată de drum cum făcea să le țină aprinse când venea noaptea, căci de obicei astea au întrerupător care merge numai apăsat.

În drumul spre Alba Iulia, în satul Sântimbru, am întâlnit și o biserică medievală încremenită în veac. Păstrează veșmântul timpurilor de atunci, peste care anii au născut dezordine între cărămizi, făcând lăcașul să pară părăsit și de Dumnezeu. Nu exista niciun indicator care să lămurească drumețul de istoria acestei biserici. După ce-am întrebat câțiva copii care se jucau pe o uliță iar răspunsul a fost un rapid ridicat din umeri, am dat și de un moș care trecea pe drum și care, speram, știa mai multe. Într-adevăr, ne-a răspuns că-i ridicată acum 700 de ani ”și refăcută în anul 1442 de Iancu de Hunedoara după ce-au prăpădit-o turcii, vrând să sfințească locul unde a murit fratele lui, Ivașcu”. Atât am aflat, căci nici Google nu știa mai multe.

IMG_6670

IMG_6671

Alexandra ne-a sunat bucuroasă să ne spună c-a găsit mașină și vine după noi. Ne-a fost imposibil s-o refuzăm, ba chiar prinseserăm și noi drag s-o cunoaștem și să-i mulțumim că-și dorește atât de mult să ne ajute în grozăvia asta a noastră, de-a ne târâi prin țară cu tandemul. Am stabilit să ne întâlnim la intrare în Alba Iulia, în două ore. Cele două ore s-au făcut trei pentru că noi ne-am rătăcit. Tot fugind de șoseaua aglomerată, ne-am rupt de drum îndrumați de un șef de gară, care ar fi vrut să ne lase să trecem direct peste liniile de tren ca să scurtăm calea, dar nouă ne era imposibil cu tandemul încărcat. Așa că ne-a zis s-o luăm pe acolo și pe dincoace, iar noi am luat-o fix aiurea pe aici și pe dincolo, prin ”gropi și groape”, cum le-a numit Andrei, prin nisip fin, noroi și-un drum de care nu mai știa nici GPS-ul. Fain. Mișto. Minunat. Eram fleașcă de oboseală, bezna se năpusti ca o capcană peste noi, bateriile la telefon deja țâuiau, iar dinamul nu mai mergea. Tic, fârtatul nostru, clipea des, ca și când i-ar fi intrat în ochi colb. Îi era somn, îi era frig și n-avea încotro decât să stea bleg în coșul lui, fără să se miorlăie niciun strop. A trecut el și prin unele mai grele.

Alexandra ne sună și noi habar nu aveam să-i spunem unde suntem. O luarăm înapoi, nevenindu-ne să credem că trebuie să pedalăm din nou ultimii cinci kilometri. Dar n-ai ce-i face, n-ai cui te plânge, n-ai ce cușmă să trântești de pământ, n-ai cum să te oprești, să te așezi în fund și să plângi. Trebuie. Să. Mergi. Mai. Departe.

Ne-am întâlnit într-un final cu duba care ne căuta în noapte deja de o oră. Din ea au coborât Alexandra și fiul ei Luca, alături de șofer, nenea Ilie. I-aș fi luat în brațe pe toți trei deodată, chiar dacă nea’ Ilie avea aproape doi metri. Draga de Alexandra, cât un mijloc de om, nu mai mare, părea sora lui Luca, fiul ei de șase ani. Deși mărunțică, în privirea ei menenghe puteai vedea că dacă cineva îi dădea un punct de sprijin, ar găsi ea o soluție să răstoarne pământul, vorba ‘ceea. Cum și de ce și-a rupt din timp să caute mașină, să se suie în ea și să vină după noi cale de 50 de km voiam mult să aflăm. Dar poate unele lucruri, care locuiesc în inimă, nu se pot explica. Așa c-am îmbrățișat-o și-apoi ne-am căznit cu toții să înghesuim tandemul în duba care nu era prea mare.

IMG_6677

Ghidonul l-am vârât până în parbriz, în dreapta șoferului. Căruța am săltat-o în spate, iar alături am pus celelalte bagaje. Pe o ladă de bere a stat Luca, eu pe scaunul din față, iar Andrei și Alexandra în spate. Când s-a înghesuit și nea’ Ilie pe scaunul șoferului, ajungând cu creștetul capului până în tavanul căptușit al mașinii, am pornit spre Cugir.

Alexandra ne aștepta cu sarmale, friptură, salată, înghețată, Eugenii și niște Tic-Tac-uri cu minioni din rezerva de dulciuri a lui Luca. Ne-am încumetat să mâncăm doar sarmale, bune de să dai cu căciula în câini, așa cum zice altă vorbă care mie îmi place grozav. Luca m-a ajutat apoi să-l spăl pe Tic, am povestit până ne-a pălit somnul pe toți și Alexandra ne-a culcat pe noi în camera lui Luca, iar ei doi au dormit pe canapea, chiar dacă noi am insistat că putem noi dormi în sufragerie.

13951032_1259737424059138_1450369985_o

Am adormit între trenulețe, mașinuțe, zeci de abțibilduri lipide de Luca pe pereți, mașinile din filmul Cars, Tom care dormea într-un hamac în timp ce Jerry îl împungea pe dedesubt cu un ac, Mikky și Minnie care împărțeau o limonadă cu Daisy, iubita lui Duffy Duck, Winnie the Pooh care se ascundea de ploaie sub o frunză de brusture și Piglet care sărea în sus de bucurie scoțându-le din papuci pe păsăruicile din Angry Birds. În universul acesta al nevârstniciei am tălmăcit o bucată de răspuns la întrebarea mea. Pornind cu tandemul prin România, noi trei, găgăuiți neînfricați, ageamii ai pedalelor, dar zmei în suflet, cu șandramaua noastră pe două roți și-o căruță zgâlțâind în urmă, am devenit, firesc și omenește: copiii tuturor.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi arată așa:

Capture

Dragă Dana,
Dragă bunica,
Distribuie:

Lasă un răspuns