Dragă Toni,

Ne-a trezit sunetul clopoțelului de la școală. Era ora 8:50, momentul acela dintre liniștea orelor din clase și hărmălaia de pe coridoare după ce soneria zbârnâie cu insistență anunțând pauza. Prin geamul camerei pensiunii intra soarele palid și un evantai de voci între care deslușeam tropăituri, strigăte, chiuituri, îmbrânceli și râsete. Frumoasă-i viața de elev, n-are cum ca, adult fiind, să nu-ți dea târcoale melancolia auzind zumzetul pauzei din curtea unei școli.

Am închis într-un zâmbet pofta de copilărie și-am sărit din așternuturile albe, făcându-l pe Tic să se rostogolească prin cearceaf ca o prăjitură tăvălită prin zahăr pudră. I-am privit căpușorul ciufulit, cu zulufi buclați, dintre care se zăreau două măsline negre clipind cu uimire. Dintr-o dată nasul i se schimonosi, strănutând scurt și mălăieț, lăsându-i privirea de mormoloc și mai uimită. Am pufnit în râs și m-am aruncat asupra lui, sufocându-l cu o îmbrățișare. Nu știu ce m-aș face fără bucuria asta de a-mi începe fiecare dimineață mângâindu-l și scărmănându-l pe cap, după urechi, sub bărbie, pe burtă, pe spate, pe lăbuțe, iar pe cap, iar după urechi, iar sub bărbie. Minutele alea numai ale noastre care mă pregătesc de trăit, care mă trezesc la viață. Așa cum dimineața unii oameni au nevoie de-o cafea, așa am eu nevoie de Tic. De ceașca noastră de alint. Și, acum c-am băut-o cu nesaț, sunt gata să pornim la drum degrabă, căci azi tandemul trebuie să ajungă mort-copt la Sighișoara!

Dar, înainte, ia să ne antrenăm un pic în sala de fitness a pensiunii, pe niște biciclete statice. Glumim, glumim, am pedalat preț de o poză, căci astăzi ne așteptau peste 50 de kilometri și vremea nu se anunța prea bună.

img_6763

Ne-am luat rămas-bun de la angajații pensiunii, am scos tandemul din garajul lor și-am pornit să vizităm un pic Blajul înainte de-a pleca mai departe.

De Blaj am auzit fiecare în cărțile de istorie. Aici, în 3/15 mai 1848, 100.000 de țărani și intelectuali transilvăneni s-au adunat pe Câmpia Libertății și-au strigat: „Noi vrem să ne unim cu țara!”. Inimile ardelenilor au început să bată puternic, la unison cu inimile româneşti de la Bucureşti şi Iaşi. ”Un dor adânc de neam întreg”, l-a descris Ștefan Octavian Iosif în poezia lui ”Câmpul libertății”. A doua zi, Adunarea a adoptat „Petiţia Naţională”, program al Revoluţiei Române din Transilvania, contribuind decisiv la programul revoluţionar comun al tuturor românilor.

img_6777

img_6776

Blajul a devenit, așa cum îl numea Ion Heliade Rădulescu, “locul de unde a răsărit soarele pentru toţi românii”. ”Mica Romă”, așa cum l-a salutat Mihai Eminescu când a ajuns aici în primăvara anului 1866, a fost orașul unde Timotei Cipariu a publicat prima gramatică românească, Blajul jucând un rol important în procesul de formare a limbii române moderne și a conștiinței naționale românești.

img_0705

img_6767

„Blajul are mai multe personalități decât străzi pe care să le boteze cu numele lor”, spunea un reprezentant al Primăriei în Jurnalul Național. Astăzi, dincolo de istorie, Blajul este un oraș cenușiu, cu străzi înguste, case vechi și oameni foarte primitori. Are multe magazine care vând marfă la mâna a doua. Are rromi care cerșesc prin fața restaurantelor, trăgând după ei un cărucior soios în care doarme un bebeluș adormit cu o cârpă înmuiată în rachiu. Are, conform ultimului recensământ, ”un ucrainean, doi evrei, doi bulgari, patru italieni, un polonez și un armean” care locuiesc încă aici. Are o cârciumă care se numește foarte sugestiv: ”La bar ultimul leu”. Are multe jardiniere cu begonii, care-s îngrijite de patru femei gureșe pe care le recunoști după vestele reflectorizante, legate șic, cu un nod în talie.

După ce-am mâncat niște covrigi calzi de la o simigerie care vindea printr-un geam direct în stradă, am încălecat tandemul și-am pornit spre Mediaș. Prima oprire am făcut-o în Valea Lungă, unde am fotografiat o clădire monstruasă, știută în sat ca ”palatul țiganilor”. O femeie trecea pe jos calea ferată și-am întrebat-o care-i povestea acestei clădiri cât un spital, care zace ca o balenă moartă de sete. Femeia mi-a răspuns în șoaptă, cu frică: ”S-au certat țiganii și n-au mai avut aur să termine castelul.”

img_0718

img_0719

Între județele Alba și Sibiu, ne-am oprit la o pauză de ciocolată caldă. Pe-o bordură înaltă am scos aragazul, oala de tablă, bricheta noastră care ține loc și de rolă de scotch, două pliculețe ”La Festa”, cu glumițe misandrine (”Laffy, ce fel de sporturi practică bărbații pe plajă?”, ”Încordarea abdomenului, fatăh!”), un pic de lapte praf și aceleași căni roșii din care bem de trei săptămâni încoace. Ciocălățile astea calde, băute la marginea drumului, sunt cescuțurile noastre în care ne reumplem căușul inimii. Stăm umăr lângă umăr și înțelegem, chiar dacă nu ne spunem, de ce am plecat noi doi în călătoria asta. De ce eu. De ce el. Și-n fix clipa aia nu auzi decât clinchetul unei pietricele cu care se joacă Tic și câteva gâlgâituri cu care licoarea fierbinte alunecă pe gât. Și-n fix clipa aia stăm locului, vrăjiți de tot ce am trăit de când am plecat de acasă, de tot ce avem să mai trăim până când vom ajunge iar acasă. Și, oh, n-aveam habar de nimic din ce ne aștepta. Însă asta e blânda magie a călătoriilor.

img_6780

14284836_10209445254022349_727033450_o

Chiar dacă înaintăm repede cu tandemul, frumusețea mersului pe două roți este că ai timp să vezi un băiețel îmbrăcat în costum de Batman care aleargă spre bunicul lui. Bunicul lasă mătura din mână și se apleacă să îmbrățișeze spatele negru cu un liliac galben al puștiului care s-a lipit cu totul de piciorul lui. Apoi ridică mătura de pe asfalt și continuă să curețe strada din fața casei lui. Strada Trandafirului, așa se numea. Și mi-e drag că de pe tandem pot citi numele străzilor.

Pe la Copșa Mică am avut timp să vedem mașina unor oameni simpli parcată în fața unui supermarket. Cel tânăr și-a scos cutia cu gel de păr și-a pus-o pe capotă. În reflexia din parbriz încerca să-și meșterească o creastă cu ajutorul unui pieptănuș negru, din plastic. Nu-i prea ieșea, dar probabil pentru că se și bâțâia în ritmul unei manele: ”Nu sunt mare șef și nici barosan / Nu-s stăpânu lumii și nici number one”. Prietenul lui, mai în vârstă, curăța portbagajul mașinii, scoțând de acolo flacoane, cârpe murdare și niște lăzi de bere. Și el juca un pic din șolduri și fredona pe refren. ”Niște cocălari”, ar zice unii. Și poate n-ar greși. Dar pe noi. cei doi ne-au făcut să zâmbim. Se simțeau bine indivizii, își făceau sieasta, ascultau muzica la maximum, iar mizeriile din portbagaj le-au dus în ritm lăutăresc… la gunoi. Că l-au umplut, asta-i altă poveste.

Soarele a ținut cât a ținut cu noi, apoi s-a plictisit și s-a dus să se joace după nori, lăsându-ne să ne războim cu picăturile de ploaie care ba cădeau, ba mai stăteau, de nici nu știam cum să ne îmbrăcăm.

Când am ajuns în Mediaș, încă mai era înorat, dar nu ploua. Străzile erau goale, mașini puține. Câțiva oameni l-au recunoscut pe Tic ”de pe tandem” pentru că l-au văzut la televizor, pe Antena 1. Abia apoi au știut și pe noi unde să ne așeze în amintirea lor, așa că au venit să ne strângă mână și să ne ureze succes. Mai încolo, prin centrul orașului, niște copii șmecherani au încercat să ni-l fure pe Tic. Prea era el mic, drăgălaș, crețuliu și n-avea atașată de zgardă nicio lesă. Însă asta nu înseamnă că-l scăpăm vreodată din ochi, e cea mai mare avere a noastră de pe tandem. Când am strigat la ei să-l lase în pace, copiii s-au împins unul în altul, făcându-mă să cred că eu i-am risipit. Dar ei de fapt, ca în desenele animate, îl văzuseră pe Andrei, care apăruse în spatele meu, așa că  n-au stat să-l măsoare prea mult din ochi, ci au luat-o la sănătoasa.

img_6781

Ne-am plimbat la pas pe străduțe, căutând farmecul medieval al orașului. Am găsit clădiri cu o arhitectură cuceritoare, dar care erau lăsate în paragină. La terase, deși eram în plin sezon turistic, n-am găsit niciun picior de vizitator de pe alte meleaguri. În curtea bisericii ”Sfânta Margareta”, ridicată în secolul al XV-lea, doi liceeni se giugiuleau lângă Turnul Trompeților, feriți de ochii lumii. Turnul se înclina parcă spre ei, ocrotindu-i. Colțurile curții erau închise cu pamblică, unde de-o sârmă atârna într-o rână un semn cu ”Atenție, cade tencuiala!”. Alte garduri de construcții stăteau dărâmate de vânt în mijlocul trotuarelor în care se căscau gropi cu burți mari. Nu dădeau deloc impresia că cineva, în următoarea zi de lucru, le va ridica și va repara ceva.

colaggrew-1-copy

colaggrew-2-copy

Mediaș e un oraș cu miez bun, dar pare lăsat de izbeliște. Aș fi vrut să-l găsim cochet și misterios, așa cum par c-au fost cândva străzile, casele și frumoasa biserică. Am găsit un Mediaș bătrân și trist. Uitat. Ca cel mai frumos balcon din centrul orașului, unde, probabil, de foarte mult timp nimeni n-a mai savurat o cană de ceai în parfum de trandafir cățărător.

img_0725

img_6793

img_6795

img_6794

img_6796

img_6806

Mediaș e un oraș unde turiștii, câțiva, fac un popas în drumul lor spre Sighișoara sau Sibiu, orașe care sunt la o aruncătură de băț. Așa i-am întâlnit și noi pe bicicliștii sexagenari Hans și Ivan, din Stockholm, Suedia. Tocmai se cazau la un hotel, așa că am țopăit până lângă bicicletele lor și ne-am băgat în vorbă cu ei. Ne-au spus că Transilvania i-a cucerit, mai ales pe Hans, care a studiat limbile lumii. Îl încânta istoria țării noastre, mai cu seamă istoria limbii române, un grai roman într-o mare slavică.

Și-au luat concediu o săptămână, au zburat cu tot cu biciclete către Cluj, iar acum pedalau prin țara noastră peste 100 de kilometri pe zi. Gambele picioarelor lor de înotători profesioniști stăteau mărturie că oamenii aceștia pe bicicletă nu pedalează, ci zboară de-a dreptul. ”Toată lumea în familia mea călătorește pe bicicletă. Nu există concediu în care să nu luăm bicicleta ca bagaj”. Ah, îi înțelegeam perfect, chiar dacă la noi, în România, nu există această cultură.

img_6799

img_6800

Hans și Ivan trăiesc cu cardul de credit, nu au multe bagaje. Când ne-au văzut tandemul nostru încărcat mai ceva ca o căruță trasă de doi cai, au zâmbit compătimitor. Totuși, nu li se par mici prețurile în România, chiar dacă ei vin din Suedia. Când i-am întrebat ce i-a surprins cel mai plăcut la țara noastră, au răspuns simplu, repede, fără să se gândească prea mult: ”Ne-a surprins cât de prietenoși sunt oamenii”. ”Este foarte interesant să observăm că în România se vede foarte ușor diferența dintre oamenii săraci și oamenii bogați. Lucru care ne-a făcut un pic nostalgici, tot ce-am văzut până acum ne amintește de Suedia anilor ’50. Ne-am bucurat să vedem că există viață la sate, că nu s-a mutat ca în Suedia toată lumea la oraș și nimeni n-a mai rămas să lucreze pământul”, ne-a mai zis Hans.

img_6804

Planul nostru era să ajungem în aceeași seară la Sighișoara, la 40 de kilometri de Mediaș. Am decis să luăm trenul, sperând că vom încăpea cu cei peste doi metri și jumătate de tandem în el. Ne-am dus din timp la gară, am cumpărat două bilete de bicicletă ca să fim siguri că nu ne face nimeni probleme, am înconjurat gara până am găsit o rampă care să ne ducă pe peron, apoi am intrat prin telefon în legătură directă cu Veronica Soare, în emisiunea ei ”La minuni înainte” de pe Smart FM. Pe atunci, Veronica se pregătea și ea să plece într-o călătorie tot de 33 de zile, dar pe jos, de-a lungul drumului Camino din Spania. Am vorbit despre frumusețile călătoriilor, despre greutățile pe care le întâmpini, despre emoții și despre scrisorile de pe tandem. ”Laura, cum te descurci cu scrierea lor?”, m-a întrebat Veronica. I-am răspuns sincer că mi-a devenit imposibil să câștig lupta dintre ”a trăi” și ”a scrie”. Mi-era tot mai greu să găsesc răgaz să-mi rup câteva ore din călătoria noastră ca să tălmăcesc și să aștern toate poveștile. Să le scriu cu suflet, literar, așa cum le-am trăit. Să poposesc asupra fiecărui detaliu, a fiecărui personaj, a fiecărui oraș. Fiece bucățică de călătorie merita întreaga mea atenție, iar eu eram ruptă în două. Timpul mușca din mine. Reușisem până atunci să scriu zece scrisori, însă noi eram în a 21-a zi de pe tandem. Rămăsesem mult în urmă, iar asta mă întrista. Până când am înțeles că, pentru a avea ce să scriu, întâi trebuie să ne dăm voie să trăim. Ceea ce-am și făcut. Din plin.

În gara din Mediaș, copiii străzii jucau ”Flori, fete și băieți”. Opt copii împărțeau trei scaune, iar doi dintre ei stăteau în picioare. ”Avem voie trei refuzuri!”, a decretat unul dintre ei, mai golănos. Ceilalți au ripostat. ”Una mia suta lei” și ”Antantichitan” n-au ajutat la nimic pentru restabilirea liniștii. Așadar, ca să evite o ceartă, unul mai răsărit a venit cu ideea să se joace de-a v-ați ascunselea prin sala de așteptare. Țipau și uiau ca în fața blocului, făcând clădirea veche să răsune cu ecou în noapte. ”27, 26, 25… zeceee, nouăă, oooopt…”, număra lipită de un stâlp, cu mâinile la ochi și picioarele desculțe o fetiță de nici șase ani. N-am aflat cum a continuat jocul lor și nici unde se duc după ce acesta se termină. Unde dorm, cu ce se învelesc, cine-i sărută de noapte bună? Gândurile-mi fură întrerupte de o voce nazală care anunța că ”trenul de persoane trei mii optzecișișase de la Cluj Napoca în direcția Sighișoara va sosi în stație la linia unu”.

Aveam noroc, era un tren personal cu două etaje, ceea ce înseamnă că vagoanele nu au compartimente. Carevasăzică, pe lângă tandemul nostru mai încăpeau încă vreo nouă așișderea. Controlorul ne-a ajutat să încărcăm toate bagajele, ne-a instruit cum să punem bicicleta și apoi ne-a mustrat c-am luat două bilete pentru ea, ”Că doar știm și noi ce înseamnă un tandem, nu trebuia să dați banii degeaba!” I-am explicat că e prima oară de când am plecat când am fost nevoiți să luăm trenul, ca să scurtăm un pic traseul și să ajungem peste tot unde ne-am propus. Mai aveam mai puțin de două săptămâni rămase din călătoria noastră și încă o Deltă și-o Mare Neagră de văzut.

img_6809

14285234_10209453936199398_1887979836_o

14285071_10209453939639484_114330227_o

La Sighișoara ne așteptau în gară Marinela și soțul ei, Dan. Ne-au invitat să dormim la ei, în casa părinților Marinelei. ”N-a stat nimeni peste iarnă acolo, dar vă aduc eu niște telemea, pâine și salam. Iar în cămară vă așteaptă mult gem! Puteți sta câte zile vreți”, mi-a scris Marinela. Noi eram bucuroși și recunoscători că aveam unde să dormim o noapte, doar atât ne trebuia, a doua zi aveam de gând s-o pornim spre Predeal, tot cu trenul, căci nu mai aveam destule zile la dispoziție să pedalăm cei 144 de km doar cu urcuș de aproape 1500 de metri, adică, în teorie, să urcăm încă o dată Rarăul. Nu, nu, nu, lucru ăsta ne-ar fi luat trei-patru zile, pe care nu ni le permiteam. Nici cu condiția fizică nu stăteam prea bine, drept să vă spunem. Eram trudiți și vlăguiți de atâta drum și ploi.

Pe Tic l-a luat Dan cu el în mașină, iar noi am pedalat prin oraș, oprindu-ne să facem câteva poze.

img_6815

Era aproape miezul nopții când am ajuns în casa părinților Marinelei. Aici e o bucățică de lume unde în fiecare cameră ceasurile au stat, fiecare arătând altă oră. În zecile de odăi se odihneau lucruri cu câte o amintire închisă în ele. Aveam să aflăm povestea acestei case a doua zi, ”lasă că vă spun mâine, după ce vă odihniți”, ne-a zis Marinela. N-am mai avut voinicie decât să facem un duș, să împărțim un ceai și apoi să ne culcăm obosiți, de-a valma, printre pernele îmbietoare. De afară ne învelea lumina albastră a lunii. Arareori, vântul rătăcea în geam câte o picătură de ploaie, apoi fugea să zgândăre niște tinichele, ca un cântec de leagăn tomnatic.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi arată așa:

map

Dragă Mara și Matei,
Dragă Dana,
Distribuie:

4 comentarii

  1. Fiecare scrisoare ma tine cu sufletul la gura! Abia aștept sa aflu povestea casei in care ați stat in Sighișoara! Scrii minunat!

    1. Mulțumesc! Abia aștept să vă spun povestea casei Marinelei, e tristă, dar plină de iubire!

  2. Abea aștept continuarea!

    1. Te îmbrățișăm cu tot dragul!

Lasă un răspuns