Dragă Thomas,

Primul s-a trezit Mario, pe la ora 9 dimineața, pentru că avea de ajuns la repetiții cu formația. Când a ieșit din dormitor în sufrageria lui l-au întâmpinat uscătorul de rufe ticsit cu toate hainele noastre așezate mămos de Andreea, două picioare atârnând (ale lui Andrei) și două picioare împăturite (ale mele) ca să aibă loc și Tic în pat. Ăsta mic ne păzea nescăpându-l din ochi pe stăpânul casei care habar n-avea că nu mai era defel stăpân pe moșia-i. Mai nou, domnea Tic, cel dintâi din neamul lui, sânge pur-creț.

Ne-am lăsat greu treziți, ca niște copii răzgâiați. Andreea trebuia să se ducă și ea la serviciu, dar nu voia deloc. ”Iubi, eu nu mă duc azi la grădiniță. Nu vreau să mă duc, am musafiri și mor de focul lor, cum să-i las singuri?!”, mieuna sâsâit Andreea. Dar Mario nu se lăsă înduplecat și-o trimise la grădiniță! Înainte să se lase convinsă, Andreea ne-a pregătit micul dejun: omletă, pâine prăjită, dulceață și lapte, pe care ni le-a servit regește pe balcon, cu marea și portul la picioarele noastre. Dacă ne mai răsfăța mult, ne-ar fi făcut să-i facem un pic de loc pe tandem, s-o luăm cu noi, să ne mai dădăcească. Andreea ar fi venit! ”Nu vreau să plecați. Vreau să vă duc la mama și să vă arăt locuri frumoase și să fac ce vreau cu voi, să ne plimbăm toată ziua. Simt că dacă plecați e ca atunci când în copilărie îți pleacă prietenii de joacă și nu mai ai chef de nimic”, zicea cu obrajii bosumflați, stând ghemuită pe pragul balconului. Ba a început și să plângă, de nu știam cum s-o mai liniștim. Așa că Mario a lăsat-o să lipească stickerele pe care le-a primit cadou de la noi, peste tot prin casă. Pe frigider, deasupra întrerupătorului, pe ușă. N-avea un criteriu după care le lipea, se rotea prin casă și deodată se hotăra: ummmm…. aici! Și poc!, mai lipea un tandem. ”Femeie, mai oprește-te!”, i-a zis drăgăstos Mario, invitând-o încă o dată să se ducă la serviciu până nu se îngroașă gluma.

Ne-au lăsat cheia casei și-au plecat fiecare la treaba lui. Noi am început să strângem bagajele și să ne plănuim ziua. Voiam să mergem la Muzeul Marinei, care era fix lângă blocul prietenilor noștri. Și, pentru că Tic nu avea voie înăuntru, a trebuit să-l lăsăm încuiat în apartament. Dar n-a stat mult singur. Andreea a fugit de la grădi și-a venit acasă. ”Mi-am scris numele în tabel cât să vadă doamna directoare și-am tăiat-o acasă, că aveam lucruri mai importante de făcut”, a fost scuza ei. L-a găsit pe Tic dormind pe bagaje, posomorât, așa că s-a aruncat asupra lui îmbrățișându-l și pupându-l că pleacă. Au stat așa, amândoi, pe podea, plângând de sărea cămașa de pe ei.

Muzeul Marinei Române este unic în România și adăpostește exponate care vorbesc despre cele mai importante momente din istoria matelotajului din antichitate și evul mediu, până în prezent. Am văzut  personaje alegorice înfățișând în mărime naturală daci și romani, ace de pescuit folosite de geto-daci, ducați venețieni, pavilionul original al corabiei ”Marița”, un costum greu de scafandru (doar un bocanc avea 17 kile), amfora cu seu de oaie din sec. III d.H., monoxila din secolul al XV-lea, arme albe și de foc, arme sub apă, monede, uniforme de marină de la 1860 și până azi, ordine și medalii conferite eroilor Marinei Române, aparatură de emisie-recepție, machete de corăbii pântecoase, pânzare moldave, iar în curtea muzeului am admirat nave de luptă, motoare navale, ancore și elice, mine și nave militare scose din uz. Poporul român are o veche și frumoasă legătură cu apa, toate obiectele din muzeu stând mărturie pentru asta.

Când ne-am întors acasă, Mario ne-a cântat la vioară balada lui Porumbescu. Am ascultat cu toții, tăcuți. Suna atât de frumos și Andreea era atât de mândră. Ea îl convinsese să ne cânte.

Mario ține vioara în mână din clasa întâi, tatăl lui a fost violonist. Nu prea voia să învețe, dar trebuia, altfel era altoit. Tatăl lui l-a dat la cel mai bun profesor de vioară, ”ca să-i găsească sunetul”. Profesorul i-a luat locul tatălui când, câțiva ani mai târziu, acesta a plecat de acasă pentru totdeauna. E în același oraș de atunci. Cântă la vioara la metro, în Barcelona. Când avea 18 ani, Mario a plecat după el. A dormit pe acoperișuri, a cântat pe stradă, cu spatele la oameni, căci era prea timid. ”Uneori, noaptea, îi ploua direct în gură pentru că nu avea nimic deasupra capului”, ne povestește Andreea. Cu timpul, a prins încredere în oameni și s-a întors să cânte cu fața la ei. Apoi a trimis un CD la o firmă și a fost angajat ca violonist pe un vas de croazieră, unde a lucrat 10 ani, până a cunoscut-o pe Andreea. A văzut de pe vas toată lumea. A fost în Alaska, în Caraibe, în America, în Bora Bora. Ba chiar în Bora Bora, unde e foarte scump de ajuns, a fost de două ori, dar a doua oară i-a fost prea somn și n-a mai coborât de pe vas. Acum s-a întors pe țărm și s-a angajat la ”Ansamblul Brâuleț”, din Constanța. ”Mereu mi-am câștigat pâinea cu vioara. Chiar dacă o uram când eram mic, acum n-aș mai putea-o lăsa din mână”, ne-a zis cu mândrie Mario.

Am mai fi stat la ei, dar din păcate trebuia să ne grăbim. Planul era să ajungem pe seară în Vamă. Afară stătea să plouă. Andreea a găsit imediat soluția să ne mai vadă. Ne-a oprit din bagaje și ne-a promis că ni le aduc ei în Vama Veche a doua zi, cu mașina. După cum vedeți, ne cam plăcea de Andreea! Așa că am îmbrățișat-o prelung, cu promisiunea că ne vom revedea a doua zi, iar ea ne-a îndesat în mână niște senvișuri de drum, pe care le pregătise pe ascuns.

Am plecat. Eu, Andrei, Tic și un sfert din bagaje. Haida, la drum! Voiam să evităm șoseaua principală și să ocolim pe la Agigea Nord, cât mai aproape de malul mării. Ar fi fost poate mai simplu dacă nu ploua îndesat și n-am fi greșit drumul de cinci ori. GPS-ul ne dusese pe niște străzi dintre blocuri, care, din cauza ploii și-a canalizării proaste, erau o jumate de metru sub baltă. Mergeam cu tandemul ca și cu barca, vâslind din pedale. Mașinile mergeau pe lângă noi stropindu-ne din cap până în picioare. Toată lumea parcă se grăbea undeva azi. Și niciun suflet pe stradă, pe care să-l putem și noi întreba încotro s-o luăm ca să ieșim din înfundăturile în care ne băgaserăm. Așa că am oprit la o bodegă, unde ne-a pălit și foamea. Am mâncat cam în hopuri niște ficăței cu mămăligă. Alături de noi, doi bărbați care trăgeau la măsea de la primele ore și care nu păreau că părăsiseră masa roșie din plastic decât să se ducă la baie ori să-și mai ia o cinzeacă și s-o dea pe gât.

Afară ploaia se întețea. Începeam să ne pierdem și ultima brumă de optimisim, nebănuind deloc că încercări mai grele ne așteptau mai departe. Era deja greu, iar noi nu înaintaserăm nici cinci kilometri. Am mai greșit drumul o dată și-am dat de-o cărare pe lângă șina ferată. Ducea în direcția bună, spre port. Ploaia se oprise puțin, cât să-și tragă și cerul sufletul. Andrei și Tic pe tandem, eu pe jos, am trecut bălăriile și-am dat din nou de șosea. De acolo am luat-o spre pod, de unde se vedea cel mai bine potopul de la marginea cerului. Nori se vălmășiseră turbați, ca niște oi janghinoase, cu lâna laie, care se împing să intre pe poarta mică a staulului.

 

Nu voi uita niciodată cerul acela, care cobora ca un tartar pe pământ, amenințând că va înghiți dintr-o mușcătură tot ce suflă, tot ce mișcă, tot ce-i viu. Atunci trebuia să ne oprim. Atunci, când șoseaua era goală, când mai aveam câteva minute până la furtună, când ne era greu, dar nu atât de greu. Atunci trebuia să ne oprim.

Dar nu ne-am oprit.

Am coborât în șoseaua europeană, cea de care fugiserăm până atunci. Începuse să plouă amar, cu ghiare reci care ne cădeau pe spate. Multe, multe ghiare. Atunci s-a întâmplat. Trei secunde, atât. Inima mea a sărit câteva bătăi. O mașină. Viteză mare. Ploaia gri și deasă. Asfaltul alunecos. Răspântia șoselei. Neatenție. O izbitură. Apoi alta. Sunet de fiare sfărâmate. Și liniște. Liniște… Doar furtuna care cădea mai biciuitor.

Nimeni n-a fost rănit. Nici noi, nici cei din mașină.

Am rămas singuri, pe marginea drumului, frunte în frunte. Gegile îmbibate cu apă se storceau în îmbrățișarea noastră, curgând deodată cu ploaia pe papuci. Ne atingeam părțile corpului frenetic, ca la un inventar. Plângeam și tremuram. În momentul izbiturii am țipat un țipăt pe care-l mai aud uneori și acum. Aș fi putut să-i pierd pe amândoi.

Ce tare turna, ce amarnic vântul gonea năuc, cu vuiet, intrând pe fereastra pieptului unde inima se zvârcolea. Mi-era rece, dar nu mai tremuram de frig. Ci de groază. Picuri mari se amestecau cu lacrimi și mai mari, încălecându-se pe umerii obrajilor. Mâinile dezmierdau. Brațele lui, urechile blegi, eram toți trei uzi până la piele. Dar eram bine.

Aș fi putut să-i pierd pe amândoi.

Când moliciunea picioarelor a mai trecut, ne-am adăpostit sub copertina unei benzinări. Între timp, se făcuse noapte. Mașinile treceau, în legea lor. O vreme am stat și-am făcut autostopul, nu știam ce altceva să facem. Pe tandem nu mai voiam să ne suim. Înapoi n-aveam unde merge. Înainte nici atât.

Mi-am amintit ca prin ceață că familia din partea mamei are câteva rădăcini prin zona asta. Mi-a venit în minte tanti Celi, sora lui bunicu. M-am dus în spatele benzinăriei, unde nu se mai auzeau mașinile, și l-am sunat pe tata. Mi-am dres glasul și l-am întrebat cât am putut de vesel dacă-mi poate da numărul de telefon al mătușii noastre de la mare. Am sunat-o apoi pe tanti Celi. Era acasă. La nici doi kilometri de noi. Trebuia doar să ne facem curaj să pornim într-acolo.

Când am ajuns, tanti Celi ne-a luat pe sus cu tot cu bagaje și ne-a înghesuit pe toți trei direct în baie. Coșul lui Tic era pe jumătate plin cu apă de ploaie. Noi eram uzi până la chiloți, prăpădiți de tot, ”ca trei câini plouați”. Ne-a boscorodit tanti Celi: ”Ce-i cu voi, măi, țapenilor, pe vremea asta pe bicicletă?”. Și avea dreptate. Ne-am îmbăiat, l-am spălat și pe Tic, apoi l-am uscat cu uscătorul, să-și încălzească un pic ciolanele. I-a fost și lui frig și greu. Poate și frică. Dar în cârpele cu care l-am șters, pe covorul cald al camerei, inima i-a mai venit la loc. Avea chiar chef de joacă cu Șurubel și cu Ela, cățeii lui tanti Celi și nenea Dan.

N-am povestit nimic, decât că ne-a prins furtuna. Totul era prea proaspăt. Vorbeam din ochi cu Andrei și ne bucuram de acoperișul de deasupra capului, de ciorba fierbinte cu pui de țară de la tanti Ileana și de gazdele noastre cu chef de vorbă. Era tot ce aveam nevoie. Tanti Celi a desfăcut o sticlă de whisky și ne-am așternut la povești.

– De ce nu se îmbolnăvesc niciodată moldoveni?, l-a întrebat nenea Dan pe Andrei.
– …?
– Pentru că mănâncă fără E-uri. Pâini, lapti, pârjoali, sarmali…

Am râs toți patru, mai cu seamă Andrei, care e moldovean de la Făltișeni.

– Pâinea e la genul feminin: o pâine, două pâini. Cozonacul e la genul masculin: un cozonac, doi cozonaci. Știi de ce?, l-a mai întrebat iar nenea Dan pe Andrei.
– …?
– Păi, e simplu: cozonacul are ouă.

Haha! Pișicher tare nenea Dan al nostru. Dar ne-a făcut să râdem? Ne-a făcut. ”Laura, nu-l băga în seamă pe neni-to Dan, așa-i el, mai slobod la gură!”, râdea tanti Celi. E cea mai mică dintre surorile lui bunicu. Ei au fost zece de toți. Cinci fete și cinci băieți. ”Nu e bine să fii ultima, că-i vezi pe toți cum se sting”, se întristează tanti Celi. S-au dus pe rând bădia Costică, țața Lucica, bădia Ion, bunicu… Numai trei surori au mai rămas. ”Bunicu-to, care era el un om aspru, dar tare hâtru, mereu îmi spunea că eu sunt răsunoiu. Știi ce-i ăla? Restul de la ceara de albine, un fel de pomadă cu care se ungeau pe piept copiii. Așa-mi spunea, că-s răsunoiu, ultima aruncătură din mama și tata. Ei, mă necăjea, tare-i plăcea. El a fost cel mai urât dintre noi toți, deși toată viața a crezut că-i cel mai frumos. Noi eram blonzi cu ochi căprui, el era oacheș, cu ochii verzi. Tata îi spunea lu’ mama: «Leano, să nu mori fată hăi, până nu îmi spui și mie cu cine l-ai făcut pe ăsta!», și râdea. Mama îi zicea să tacă, că-i păcat. Ne-a crescut pe toți cu chin. «Numai cât v-am spălat și v-am curățat cred că am mâncat zece kile de căcăt numai de sub unghii», obișnuia să spună. Îți, imaginezi cum era atunci? Câte pelinci spăla… Să crești zece copii, să-i faci mari, să-i vezi la casa lor… Și noi n-am fost toți cuminți. Era așa, ca la țară. Într-o zi ne-a trimis mama să punem fasole în grădină. Dar era sâmbătă, iar în sat era horă. Așa că noi am îngropat fasolea cu tot cu trăistuță lângă nuc, apoi am fugit la horă. Când să iasă fasolea, două săptămâni mai târziu, toată lumea avea lujere, numai noi nu. Vai ce bătaie am mâncat de la mama. În noaptea aia am dormit în dud”, ne povestește tanti Celi.

Grea viață au avut străbunicii mei. Au prins ambele războaie, cărau morții din tranșee în carul cu boi și-i duceau să-i îngroape. Străbunicul meu s-a născut în 1903. Mi-l amintesc și acum, aveam șase ani atunci când l-am vizitat prima și ultima oară în casa lui de la Cozmești. ”A fost un om și jumătate. Obișnuia să ne spună că numai popă și drac n-a fost pentru noi, că în rest a fost de toate, și bucătăreasă, și spălătoreasă, și prieten cel mai bun, și contabil, și sfătuitor. Ne iubea deopotrivă pe toți și ne cunoștea foarte bine, de multe ori când aveam câte o durere știa dinainte să-i spunem. Iar când vorbea de mama, ochii lui albaștri se umezeau”, povestea tanti Ileana, una dintre fiicele lui. A fost și un om foarte citit, în război a învățat Biblia pe de rost. ”Altfel turbam”, spunea el.

La primul război mondial, Neculai, străbunicul meu, a fost copil de trupă, iar la al doilea a fost concentrat. A căzut prizonier și a fost dus în lagăr. Frica lui cea mai mare a fost să nu fie trimis în Siberia căci acolo ar fi fost ars de viu. În lagăr, uneori avea norocul să lucreze la bucătărie și atunci era fericit că putea să mănânce cojile de cartofi. Uneori primeau pauze de plimbare și aveau grijă să se plimbe numai pe-o parte a curții, ca prin cealaltă să poată să crească iarba și s-o mănânce.

Ar fi trebuit să moară executat, dar gardianul rus care trebuia să-l împuște l-a dus într-un lan de porumb și a tras în aer. Gardianul era femeie și, pentru că străbunicu a învățat în lagăr să facă fuse, a câștigat simpatia femeilor gardieni care lucrau în lagăr oferindu-le câte un fus meșterit și pictat de el. Rusoaica nu l-a omorât. La lăsat să fugă. Străbunicu a trăit până la 93 de ani.

După patru ani de când plecase de acasă, s-a întors. A venit de la Nistru pe jos. A trecut Prutul înot, pe la Ungheni. Era desculț, își cususe niște bucăți de manta soldățească într-o formă de șosetă. Era murdar, nebărbierit, netuns, nemâncat. Elena lui, străbunica, l-a recunoscut după mers. A încălzit apă și l-a spălat în spatele casei, iar hainele i le-a ars.

Nici străbunicii nu i-a fost ușor în toți acești ani. În sat rămăseseră doar copiii, femeile și bătrânii de peste 70 de ani, în rest toți erau la război. În cei patru ani, străbunica a fost și femeie și bărbat, a crescut copii, a îngrijit animalele și a săpat pământul. În prima iarnă a trebuit să se ducă la granița din Albița să cumpere sare. Era însărcinată și, din cauza efortului, a născut în căruță.

Într-un final, familia s-a reunit și așa a și rămas: o mamă eroină, un veteran de război și zece copii.

Am adormit întrebându-mă încontinuu… cum o fi fost acei patru ani dacă trei secunde au durut atât de mult?

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi nu-i cine știe ce, am pedalat doar 12 kilometri. Dar o bucată din drumul ăsta a săpat adânc în noi, cea de după accident.

 

Dragă Ciprian,
Dragă Anca și Gabi,
Distribuie:

Lasă un răspuns