Dragă Rodica,

Am dormit ca două butoaie într-o pivniță în care n-a mai intrat nimeni de mult. Nemișcați. De dimineață am auzit ca din altă lume cum cerul îndărătnic n-are măsură și toarnă fără oprire, iar undeva în depărtare se aude slujba de la Mănăstirea Neamț. Am ascultat o vreme, apoi genele ne luaseră pe dinainte întâlnindu-se din nou și-am mai dormit o bucată de somn dulce, de drumeți osteniți. Apoi ne-am trezit și-am terminat de scris scrisoarea întâi.

IMG_9654

 

Să fi fost ploaia, să fi fost pedalele date deunăzi, nu știu, cert este că dormirăm prea mult și-am pornit târzior. În plan aveam de gând să batem cale lungă, până la Ceahlău. Dar, cum socotelile nu se potrivesc de pe o zi pe alta, ne-am pus în gând să ajungem măcar la Poiana Largului. Nici nu știam cât deal ne aștepta! Dar aveam să aflăm, căci asta-i învoiala când ești pe bicicletă, vrei-nu-vrei n-ai cum să trișezi, nimic nu te ajută la deal. Doar picioarele. Și alea-s numai două.

Iar noi avem de cărat greutățile corpurilor noastre, tandemul, pe Tic, plus 60 de kilograme de bagaje, adică încă un om scund și rotofei care nu dă la pedale, ci-și râde în barbă de noi. În plus, Andrei mă bănuiește că nu prea pedalez. Zău că pedalez! ”Știi vorba aia a femeilor însărcinate: mănânc pentru doi?”, îmi zice Andrei, apoi își încrețește buzele zâmbind. Și eu iar îi explic că dau tot ce pot. Și el iar nu mă crede!

După ce-am terminat de împachetat căsuța noastră și-am montat-o iar pe tandem, la cazarea mănăstirii nu era nimeni la recepție. Nimeni în sala de conferințe, nimeni pe holuri, nimeni în alte camere. No, bine, acum unde să plătim? Nu prea ne venea să lăsăm banii pe scaunul unde am găsit cheia, la telefon vorbiserăm de pe mobilul altcuiva, așa că am lăsat în schimb o carte de vizită cu mesajul: ”Bună ziua! Noi am dormit în camera 110, iar la plecare n-am găsit pe nimeni. Vă rugăm să ne contactați să ne spuneți unde putem transfera banii sau cum putem plăti după plecare. Vă mulțumim! Laura, Andrei și Tic”

Nu știam altceva ce să facem, iar de plecat trebuia să plecăm, căci nu mai aveam multe ore de lumină. Așa că ne-am înfrățit din nou cu drumul și, de vale ce era, de fericiți ce chiuiam că pedalăm din nou, iaca trecuserăm vijelios pe lângă Rezervația de Zimbri, unde voiam musai să mergem. Este una dintre cele mai mari rezervații din Europa, iar primii trei zimbri au fost aduși în anul 1970 din Polonia și-au fost botezați pe românește: Rarău, Roxana și Raluca. Aici s-au filmat secvențe din filmele românești ”Frații Jderi” și ”Ștefan cel Mare – Vaslui 1475” și tot aici mai pot fi văzuți cerbi carpatini, cerbi lopătari, căpriori, vulpi, un bursuc, iepuri, urși, lupi, păuni și alte specii de avifaună. Așa c-am făcut ce urăște tot călătorul să facă: cale întoarsă.

IMG_5490

IMG_5482

IMG_5480

IMG_5474

 

Soarele se hârjonea cu noi pe după nori. Plumburiu în stânga, însorit în dreapta, de nici nu mai știam cum să ne îmbrăcăm. Prea golași nu-i bun. Prea încotoșmănați nu-i bun. Prea multe opriri și scotociri prin bagaje iar nu-i bun. Dar vremii ce-i pasă? Ea n-are de pedalat.

Vreo oră ne-am tot îmbrăcat ca după zece minute să ne dezbrăcăm din nou. ”O plășiere!”, vorba ”fălticeneană” a lui Andrei. Ba picura, ba ardeau razele. Ba bătea vântul, ba era numai bine. Și, pe deasupra, camioanele vâj-vâj pe lângă noi. Mașinile ne claxonau și ele, unele că le cam stăteam în drum (cum să le spunem că prin șanț ne-ar fi imposibil să mergem?), unele că le plăcea de noi și voiau să ne salute (le salutam doar eu înapoi, căci Andrei avea lucruri mai importante de făcut: să țină ghidonul drept).

IMG_9676

După o altă învârteală de haine, soarele se hotărâse să ne țină de urât. Nouă și tanti Mariei, pe care am găsit-o pe băncuța ei din ogradă, lângă cățelușa Vasilica, o mițoasă cenușie, care și-a primit numele de la femeia din satul vecin care i-a adus-o de la târg când era atât de mică de-o ținea în buzunar. Lângă ele, pe-o băncuță, o pisică gestantă își prăjea mustățile la soare, mijind ochii ca niște găici de palton.

Tanti Maria are o casă cum trebuie să fi avut Sfânta Duminică, personajul din povești. I-a pictat-o Vintea, un om din sat, acum vreo 30 de ani. A întrebat-o într-o zi dacă-l lasă să-i picteze ceva pe pereții casei. ”Ei cum să nu-l las? L-am lăsat să facă ce-o vrea el. «Fă, Vintea, fă, numai să iasă frrrumos!», așa i-am spus”. Un an a lucrat Vintea la cele trei ziduri. Cum se întorcea de la serviciu, oricât de obosit era, venea în ograda vecinei lui și mai picta un corn de ren, niște frunze verzi, niște frunze albe. Și-a ieșit o casă de-i oprește pe toți englezii, olandezii și alte nații care-o apucă prin părțile astea. Din păcate, Vintea nu mai trăiește, că sigur vestea asta i-ar mângâia sufletul care l-a mânat la o așa splendoare de lucrătură.

IMG_9669

Bătrânele ieșite la o vorbă, așa, ca între vecine, își puneau mâna cozoroc să ne vadă mai bine, unele ne zâmbeau cu ochii, punându-și palma căuș la gură. Era ora la care oamenii sfârșesc truda și se îngână cu o țuică, cu un joc de table ori doar stau rezemați de gard și se uită ce se mai petrece în drum. Noi ne petreceam. Și eram lungi, colorați și c-un cățel în coșul bicicletei. Copiii ne fluierau și strigau după noi ”Turiștiiiiiiii!”. Eu le făceam cu mâna, iar Andrei suna din soneria tandemului, care scoate un clinchet delicios de talangă.

DCIM100GOPROGOPR0328.

Nu mult am mai pedalat, c-am oprit iar. De data asta Andrei văzuse un pod ochios. Eu am rămas să sprijin tandemul, căci cam asta e treaba mea când el e fotograf. Și numai ce-l aud țipând. Călcase pe pod și podul se bălăngăni ca în desenele animate, de zici că era viu. Nenea Ion a lăsat gălețile cu nutreț pentru vaci și-a venit la gard să ne spună că podul a fost construit înainte de cutremurul din 1977 și că faptul că-i atât de flexibil l-a salvat. ”Nu vă speriați, că nu-i deloc fragil. Ține 100 de oameni deodată!” Și după ce ne-a spus povestea podului, nenea Ion, când a auzit încotro ne îndreptăm, s-a dus degrabă în pivniță de unde ne-a adus două mere și-un borcan cu compot de struguri. ”Să vă țină un pic de sete, habar n-aveți la ce v-ați înhămat!”

IMG_9707

IMG_9712

IMG_9713

Și avea dreptate. După câțiva kilometri a început dealul. Și deal. Și deal. Și dăi. Și împinge. Mai o pedală, mai un compot, mai o miorlăitură că ”Nu mai poooot!” Era al naibii de greu, gâfâiam ca un rățoi, iar inima-mi bătea mai ceva ca la puii de găină. Ultimul kilometru l-am urcat pe jos, cu Tic în lesă. Andrei nu voia nici în ruptul capului pe jos, așa că s-a dus singur pe tandem, că el încă mai putea. Nu doar că pedala, dar și turuia la zece metri distanță înaintea mea: ”Primul lucru pozitiv e că nu mă mai bați la cap, al doilea lucru pozitiv e că și Tic face mișcare, al treilea lucru pozitiv e că lanțul din spate nu se mai forțează, al patrulea lucru pozitiv e că sunt surprins că nu sunt deloc obosit, al cincilea lucru pozitiv e că nu te mai aud cum ti plânji…” Eu încercam vitejește să mă țin după el, grăbind pasul. ”Lauraaa, merg cu șase virgulă cinci la orăăă”, îl mai aud. ”Andrei, primul lucru negativ e că nu mai taci din gură…”, îi zic și începe a râde singur pe tandem, cu pedalele din spate învârtindu-se și ele aiurea, parcă-n gol.

DCIM100GOPROGOPR0346.

Așa a trecut și dealul. Iar valea s-a întâmplat ca un vis, mergeam ca nebunii, cu 40 la oră prin curbe. Nu ne certați, meritam bucuria asta. Soarele apunea în nici o oră, așa că era vremea să căutăm loc de cort. Lucru deloc simplu. Trebuia să fie o poieniță, la adăpostul unor copaci, undeva în deal, unde să nu ne descopere nimeni, undeva unde să nu fie nici drum umblat de animale, nici prea aproape de-o apă, nici prea aproape de stânci. Înțelegeți deci.

IMG_9720

Dar l-am căutat până l-am găsit. O jumătate de oră de lumină mai aveam când am dat de-o poartă care ducea spre pădure, iar în stânga, după deal, ne aștepta locul de cort. Pătrățica noastră de pământ preț de o noapte. Am împins tandemul încărcat, i-am împlântat cricul în pământ și-am început să descălecăm bagajele. După ce ne-am războit cu niște rădăcini care amenințau să ne împungă cortul pe dedesubt, cu ultima boare de lumină am reușit să fixăm tijele și cuiele, fără să bâjbâim prea mult. Sigur că ne-am împiedicat de ațele întinse până la jumătate de metru, sigur că am pus întâi sacii de dormit cu capul la vale, sigur că ne-am descălțat înainte să terminăm tot ce aveam de făcut pe afară. Am făcut toate greșelile de începători. Dar de acum învățăm, e doar a doua oară când dormim la cort. Și abia așteptam să ne testăm cortul cel nou, găsit într-un Outlet din Germania, la un sfert din prețul lui, pentru că avea câteva găurele în primul strat, găurele pe care le-am peticit înainte să plecăm.

Când am ieșit să ne spălăm pe dinți la rădăcina unui brad, deasupra ne așteptau puzderii de stele. Sclipeau nenumărate pe cer, singure și totodată atâtea. Cerul era căptușit de lumina lor, ca un ciur spre care ai îndreptat o lanternă. Multe. Multe-multe. Mi-am amintit de întrebarea lui Maiakovski: ” Dacă stelele se aprind, nu înseamnă asta că cineva are nevoie de ele?”

Ascultam sforăitul lui Tic și mă gândeam la un răspuns. Noi aveam nevoie. Dormeam în noaptea asta sub un acoperiș de stele.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”

Ziua a doua arată așa:

ziua doi

Dragă Nico,
Dragă Daria și Caya,
Distribuie:

5 comentarii

  1. Va multumesc dragilor pentru asa o scrisoare frumoasa si emotionanta. Ma simt fericita sa fiu alaturi de voi cu gandul in aceasta calatorie. Drum bun in continuare! Rodica

  2. Of, dragilor, cum am deschis calculelul am dat „di voi” si am ramas cu ochii cat cepele ca „tu Laura, tu, imi scriai mie ?!” La inceput am crezut ca-i alta Rodica, dar vazand si Andrei mi s-a incalzit inima de „plaseri si da mandrie”, ca sunt „di povesti !” Nici nu va inchipuiti ce palpitant am trait alaturi de voi tot ce ai povestit, parca eram intr-un „atas la tandemul vostru” si cum eu am imaginatie…multumesc Domnului !!! Cat am citit am zambit, am chicotit, am rasuflat greu, ca la deal, am revazut acelasi figuri de femei din zona pe care cei 36 de ani nu le-au schimbat nici la port, nici la gesturi. Am simti caldura omului care v-a incurajat sa treceti peste podet si am lacrimat „de bunatatea lui ca v-a cinstit cu ce avea prin beci”, sa va fie usor la deal. Sentimentul incantare este putin spus fata de cele „traite alaturi de voi” caci, modul in care tu povesteti Laura, intrece cu mult „Descriptzio Moldavie”…este viu, colorat, firesc, patrunzator si plin de har.Ar fi multe de scris si nu stiu cat mi se permite sa ma intind pe acest spatiu, sa nu fiu prea lacoma si acaparatoare. Aveti grija in noptile instelate, prin padurile frumoase dar usor fioroase, sper ca aveti si voi un spray din acela cu „chiper”(piper) macar sa „usturati putin un navalitor”, caci se poate ivi. Il imbratzisez pe Andrei, care la finalul calatoriei va avea ca voinicul din poveste „muschi de otzel” si nervi de puf iar pe Tic l-as sorbi dintr-o privire, sa vina si la mine …iar „pi tini” te apreciez si te admir ca esti „tovarasa lu’ Andrei”, ca mai ai puterea de a scrie dupa atata efort si…cat de bine !!! Iar fotografiile intregesc vorbele, adica sunt minunate. Bravos dragilor, sa aveti parte de vreme buna, oameni calzi si forta !

  3. ce frumos ! inedit si fain ! daca ajungeti si prin Braila, va ofer cu drag un Braila city tour/Tur ghidat Braila ! De asemenea il putem realiza chiar pe biciclete Tandem, am si eu in Braila un program si avem 2 biciclete TANDEM. Mult succes!

  4. Dragii mei
    V-am descoperit din intimplare postarile de pe drumuri moldovenesti. Si cum din fotografii straluceau niste ochisori ca doua stelute, mi-am zis: cu siguranta acolo e vorba despre oameni iubitori si iubiti, deopotriva. Si am descoperit ceva pe masura sufletului meu, care cu ani in urma, impreuna cu alti prieteni am tot batut drumurile patriei, tot cu cortul, chair daca nu in spinare. Dar bucuria de a sta in natura, la lumina unui foc mai mult sau mai putin de tabara, cu stelele deasupra capului, este de nedescris si nu prea multi oameni mai apeciaza. Desigur multe amintiri, care mai de care mai frumoase, cu patanii de ris, de plins, intilniri cu ursul, spectatori ai pleiadelor sau la concertul cascadelor…
    Va urmaresc cu placere itinerariul, intilnirile cu oamenii locurilor, astept sa va vad fotografile, unele mai frumoase ca altele, si mai ales pe micutul si dragalasul Tic.
    Sa fiti sanatosi, sa va mearga bine, sa nu mai ploua si …tot ce doriti voi, oameni frumosi la suflet sa vi se implineasca.
    Din Galati numai urari de bine si pupici, va transmite Veronica

  5. Fain mai scrii, Laura! > 🙂 < Minunat proiect! Domnul și îngerii Lui să vă ocrotească și călăuzească, să vă duceți visul până la capăt! Îmbrățișări… 🙂 Carmen T.

Lasă un răspuns