Dragă Regine, Sascha și Janosch,

Camping-ul lui Roth e un meleag pe care îl mai pot îmbunătăți doar oamenii care-i intră pe poartă. Stă într-o rână portița din lemn de la mijlocul podețului peste pârâul Valea Hășdate, da-i mai mult ca să nu iasă câinii și mai puțin ca să nu intre oamenii. Oameni biruiți de dorul libertății, care dau bucuroși confortul de acasă la schimb cu natura. Tot un acasă, aș zice eu.

IMG_0543

IMG_6375

Hamace sunt, căsuțe din lemn sunt, un pârâiaș în apropiere este, un ceainic pe plită este, peisaj muntos care-ți intră cu priveliștea direct în cort este, câini prietenoși sunt grămadă, gărduț alb, leagăne, un cuptor de lut, băncuțe cu roți de căruță în loc de picioare, căpițe de fân, șezlong-uri rustice, decor cu piatră, lemn și verdeață, turme de oi pe dealurile din jur sunt. Di tăte sunt, vorba cântecului. Di tăte, într-o orânduială gândită pentru spirite libere și non-conformiste, îndrăgosiții de drumeții, de sălbăticia cu care muntele întâlnește omul, îndrăgostiții de-un foc bun făcut la lăsatul serii, într-o atmosferă de-ți vine să iei și la pachet, pentru când pleci. Știi că locul tău e aici dacă zâmbești ca tembelu atunci când Roth iese din casă cu o bere într-o mână și cu cealaltă în buzunar, lăsând în spate o muzică Liquid Drum and Bass, cu o țigară în colțul buzelor și trei ciobănești după el. Rânjești și întrebi simplu: ”Io unde-mi pun cortul?”

IMG_6488

IMG_6490

Însă, pentru că noi am aterizat aici înainte să înceapă sezonul, când nopțile sunt încă reci iar din nori picură stropi ca din niște covoare puse la uscat pe vreme de ploaie, Roth nu s-a îndurat să ne vadă în cort, ci ne-a primit în cea mai frumoasă căsuță din camping, fără să ne ia vreun ban. Frumoasă nu pentru că ar fi avut mai mult decât două paturi de lemn, o oglindă și câte un așternut, ci frumoasă pentru că era cea mai aproape de munți.

IMG_0546

IMG_0547

Când am deschis ușa din lemn la opt dimineața, mi-a venit să o închid doar ca să o mai deschid încă o dată. Ca un moment neprețuit pe care vrei să-l pui pe repeat, încercând, zadarnic, să te convingi că așa nu-ți va mai fi dor de el.  Cheile Turzii se înălțau năuce chiar în fața mea, un pic parcă dacă aș fi întins mâna le-aș fi putut mângâia pe culmi. Vântul gonea șuierând, iarba tânără, de primăvară, acoperea ca o maramă fiecare petic de deal, pădurea amorțită de soare își cuibărea umbra răcoroasă la rădăcinile copacilor, iar deasupra, cerul pestriț de nori se rezema în munți ca un coviltir. Mă încerca un vălmășug de stări, dintre cele mai frumoase și senine. Îmi place nespus de mult ca-n creierii dimineții să dau prima oară nas în nas cu natura. Și nimic nu putea face momentul acesta mai grozav decât bunul Fram care mă dibui că-s trează, veni tiptil, împingându-se cu spinarea pe la spatele genunchiilor mei. Am stat un început de veșnicie și-am privit în jurul meu cu nesaț, adăpostindu-mi leneș buricele degetelor în blana albă a lui Fram.

Am scris la lumina acestui peisaj, am scris scrisoarea de pe tandem pe care am trăit-o de ziua bunicii mele. Și pentru că n-am putut fi alături de ea anul acesta, când toți din familie s-au vorbit și-au pornit spre Iași să-i facă o surpriză, eu și Andrei i-am dăruit o zi din viața noastră, o zi cu miez de cuvinte și imagini.

13260252_10208513395886478_4280428906742742734_n

 

Când s-a trezit și Andrei, ne-am tolănit ca doi motani la soare și-am tras de-o cafea timp de o oră, timp în care am vorbit vrute și nevrute ca două potârnici, iar câinii, neobosiți, se jucau în iarbă. Am hotărât că ne e a mai sta o noapte aici, prea e frumos și noi prea obosiți. Am luat hotărârea în nici jumătate de minut, în timp ce îl urmăream pe Tic cum îl bâzâie pe la nas un bondar. O pisică un pic mai leneșă ca noi coborî din pod și se culcă fix pe panoul solar. Iar pe dealul din dreapta, oile behăiau pe toate notele portativului, de zici că se juca un uriaș cu ele. O atmosferă relaxantă, pe care o cam meritam. Afacerea cu tandemul este că ai nevoie de timp în care să-ți revii, să-ți aduni puterile și curajul să te avânți în următoarea aventură. Și cum ne prăjeam noi așa la soare plângându-ne nițeluș de milă, după vreo 500 de km pedalați, iată ce intră pe poarta camping-ului un biciclist cu peste 5.000 de km pedalați.

Îl cheamă Viktor, e neamț din Berlin și vorbește românește. Studiază limba noastră de doi ani de zile, apoi, pentru un semestru, s-a mutat la Cluj ca să învețe medicina. Începe fiecare propoziție cu ”de fapt”, dar în rest, vorbește foarte bine, mult mai bine decât vorbim noi germana, deși și noi stăm de doi ani în țara lui. S-a așezat lângă noi, și-a scos din rucsac un senviș vegetarian cu multă pâine și două frunze de salată ieșind din mijloc, apoi, mestecând fără grabă, s-a așternut cu noi la povești. Bagajul lui e foarte bine cumpănit, iar echipamentul nu e ultimul răcnet, la fel nici bicicleta. Are două genți laterale pe care i le-a dat sora lui, niște tricouri căpătate de la niște evenimente sportive, pe care scrie, fără niciun sens, ”Zen ist nich genug.” (10 nu e destul), două perechi de pantaloni scurți, două perechi de papuci și o pereche de șosete. Cortul și un sac de dormit. Nu e fanul tehnologiei, așa că nu cară niciun aparat foto, obiective sau laptopul. ”Îmi place să văd cu ochiul liber, îmi place senzația că ești mereu în mișcare, iar peisajul tot altul”, ne explică, iar mie îmi zboară gândul la bagajul nostru de vreo 20 de kilograme numai cu aparatură (două DSLR-uri, trei obiective foto, două laptop-uri, încărcătoarele, 5 power-bank-uri, panoul solar, bateriile, două smart-phone-uri, o cameră GoPro Hero 4 și un reportofon). La momentul ăsta îl invidiez, chiar dacă știu că noi n-avem altfel cum să documentăm călătoria noastră. Însă adulmec libertatea despre care vorbește el, libertatea de-a fi doar tu și pedalele.

Bicicleta lui Viktor e simplă, un minim necesar care să-l ducă departe. Are un far foarte bun, frâne simple, nu-s pe disc, șa normală, nicidecum cu design studiat, costând zeci de euro. O bicicletă care să-l ducă de la Berlin la Istanbul și înapoi, iar vara viitoare de la Cluj la Berlin. Așa vrea să plece din România: pe bicicletă. Alături de prietena lui, o nemțoaică studentă tot la Cluj, care n-a pedalat niciodată mai mult de câțiva kilometri. Dar sunt optimiști, iar uneori fix ăsta e secretul. Să pleci. Ș-apoi vezi tu!

IMG_6479

IMG_6481

După ce-am stat de vorbă cu Viktor, am început să ne simțim prost pentru că stăm grămadă ca două lehuze, încercând să ne facem curaj să plecăm în drumeție. Așa c-am mâncat ceva pe apucate, din ce ne mai rămăsese din seara trecută, ne-am echipat și-am plecat să străbatem cheile la picior. A venit și Fram cel plăvan, care n-a așteptat să fie invitat, ci ne-a urmat ca o umbră. Tic arăta ca puiandrul lui cu pleata prea creață, moștenită pesemne de pe mamă.

IMG_6374

IMG_0621

IMG_0559

IMG_0571

IMG_0577

Și cred că asta e dulceața vieții. Că te lasă, uneori, să uiți că ai un destin, un rost, niște promisiuni făcute ție însuți, te lasă să-ți dezbraci haina de om de pe umeri și, pentru un timp, doar să fii. Să fii lângă soarele care se izbește de stânci, făcându-le să strâlucească de parc-ar fi grămezi de irmilic, lângă copacii care se ridică pe vârfuri, încercând să se înalțe unii peste alții, să fii lângă apa Văii Hășdate, despre care nu te întrebi de unde vine și încotro se îndreaptă și nici ce putere misterioasă poartă în ea de-a avut cutezanța să taie un munte în două, să calci pe un așternut de pietre albe ori direct pe pământul desțălenit de ploi, să fii înghițit de umbra unei peșteri până când nu mai poți înainta decât cinchit. Să fii. Să fii doar un vas în care cineva toarnă aer curat, așa cum torni apă într-o vază cu flori. Să ți se miște picioarele doar de bucuria de-a fi dus încotro vrea poteca acestor plaiuri depărtate. Și nimic în plus să nu mai conteze decât momentul acesta în care ochii dezmiardă și inima simte. Momentul ăsta în care respiri natură.

IMG_6409

IMG_6407

IMG_6415

IMG_6438

IMG_6425

IMG_6424

IMG_0563

IMG_0580

IMG_0581

IMG_0596

IMG_6422

Mi-ar fi plăcut, zău, să ne reziste trupurile mai mult decât traseul clasic, din jurul Hășdatei. Cheile Turzii ascund peste 360 de trasee de alpinism și escaladă, cu nițel echipament și îndrumare le-am fi putut gusta mai de la înălțime. De la nivelul apei am văzut Turnul Galben, Cetățeaua Mică, Peretele Uriaș, Creasta Colțului Crăpat, Șura lui Balica și multe alte inimi de calcar al căror nume nu l-am aflat la fața locului, căci nu există marcaje, ceea ce nu e neaparat rău, eu una prefer natura nebătută în cuie.

Cheile Turzii s-au format în Munții Trascău, printr-un fenomen natural de acțiune corozivă prin care apa s-a infiltrat în straturile de calcar. Pârâul Hășdate și-a făurit o albie adâncă și cavități uriașe, cu pereți de stâncă în care s-au format peșteri, vârfuri, jgheaburi, creste, ruine, grohotișuri ori zurușuri (cum mai sunt numite în zona aceasta). În peștera Cetatea Zânelor, bunăoară, legendele spun că se află o comoară ascunsă, iar intrarea către ea se deschide numai din șapte în șapte ani, atunci când zânele coboară după apă la izvor. Fix când am nimerit noi acolo nu se scurseseră pesemne cei șapte ani, căci n-am văzut picior de zână ori sclipire de comoară, dar mi-a plăcut să cred în naivitatea mea de cireșar că undeva, în adânc, ceva nedescoperit încă există.

small

IMG_0586

IMG_6428

IMG_6392

IMG_0574

IMG_0553

IMG_6385

IMG_6398

IMG_6402

IMG_6382

IMG_6450

IMG_6453

IMG_6454

IMG_6441

IMG_6448

IMG_6411

IMG_6386

IMG_6403

IMG_0550

 

Ne-am întors când noaptea începu să învăluie camping-ul într-un vălătuc de întuneric. Luminițele de la căsuțe sclipeau, iar ”acasă” ne așteptau doar Lucky și Ginger, care dormeau la picioarele lui nea’ Vasile, ”din satul Crăiești”, cum ni s-a prezentat. E omul “bun la toate” al camping-ului. Toată ziua a bătut în cuie niște tablă pe acoperiș, iar când lua o pauză, mânca înghețată. Înainte să se apuce de lucru, l-a scos din pepeni pe Roth când a trecut ca un copil pus pe șotii cu căruța fix prin mijlocul camping-ului. ”Ce faci, mă, omule?” a strigat la el Roth. ”L-am scos să văd cum trage!”, îi răspunse din goana calului nea’ Vasile. Vedeți voi, tocmai ce și-a cumpărat un cal nou. Și, la fel ca noi, când ne cumpărăm un telefon nou, așa și nea’ Vasile se juca și-și butona căluțul. Iar ca să-l împace pe Roth, că i-a călcat iarba perfecta din camping, îi dădu ”o bere de adălmaș”.

Nea’ Vasile ne puse cea mai frumoasă întrebare din lume: ”Copii, să vă fac focul?” Și răspuns i-au fost zâmbetele noastre care luminau ca două feștile aprinse. Ne-am adunat cu toții, oameni și câini pe lângă focul care pocnea flămând. Nea’ Vasile mânca niște slănină cu pâine, cu blănoșii gravitând în juru-i ca niște planete în jurul Soarelui.

Eu am pus mâna pe telefon și-am sunat-o pe bunica: ”De ziua matale vrem să-ți dăruim o scrisoare. Ai vrea, buni, să ți-o citesc la telefon?” Și bunica s-a așezat mai comod și m-a ascultat cum citeam cu intonație, la lumina focului, cu Andrei întins pe un șezlong lângă mine, cu patrupezii pripășiți pe la picioarele noastre și cu nea’ Vasile care se adăpostise sub o pătură, ascultând așa cum ascultă un copil o poveste de noapte bună.

Când focul s-a stins și noi am început să dârdâim, ne-am hotărât să ne strângem lucrușoarele și să ne vârâm în căsuța de lemn. Nea’ Vasile moțăia sub pătura lui. ”Dumneavoastră nu mergeți la culcare?”, l-am întrebat. ”Aaaa, nu, nu, dorm aici. Dacă n-ar ploua, tot timpul aș dormi afară.” Și-am înțeles atunci că există oameni care iubesc natura și există oameni care sunt copiii ei.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei.

Dragă Adi și Lore,
Dragă Corina, Iulian și Pixie
Distribuie:

1 comentariu

  1. leac pentru suflet, un amestec natural din cuvinte bine legate care curg suvoi si spala uritul, zgomot de piraie si fosnet de brazi, glasuri de oameni buni, focuri de tabara si nopti de vis dar avind ca ingredient principal iubirea de frumos si de adevaratul spiritul romanesc. o sara buna tuturor si multumesc din suflet pentru acele citeva momente cind am fost departe de uritul cotidian.

Lasă un răspuns