Dragă Nico,

Toată noaptea a plouat cu mânie. Toată noaptea Tic a dormit fedeleș cu mine în sac, cum mă întorceam pe-o parte, cum îl luam după mine și pe el. Mama cangur cu puiul cangur în marsupiu, așa mă simțeam. Mă temeam să nu-l strivesc. Îmi ținea călduț, căci numai un pic dacă-mi scoteam mâinile din sacul de dormit, îmi și înghețau. Erau sub 0 grade afară. Pic, pleosc, tronc se auzea pe cort, de parcă bătea cineva cu o lingură într-o găleată.

Am dormit până pe la 10, când a stat ploaia și-a început să se audă cântecul fierbinte al păsărilor. Totul era ud. Și pâinea din punga cu mâncare lăsată afară se făcuse posmagi muieți, deși legaserăm torțile. De șeile noastre de piele uitaserăm, mi-am amintit când turna mai tare, dar cine-i nebun să iasă de la căldura sacului de dormit pe o așa vreme? I-am învelit ceafa dezgolită a lui Andrei și m-am întors pe partea cealaltă.

Când am deschis fermoarul ușii, în fața noastră se întindea un peisaj împovărat de mult verde.

IMG_5508

Un verde-poveste. Pe piscurile Ceahlăului, mii de brazi care aveau căciuli de ceață. Mirosea a pământ, a fân ud și-a munte. Din depărtare venea un murmur adus de vânt, iar uneori, se auzea lătratul câinilor din sat. Eram bucuroși că nu ne descoperise nimeni. Ca să ajungem aici intraserăm pe o poartă care dădea în șosea. Lângă noi stătea semeață o căpiță tipică românească, trudită astă toamnă. Era, de bună seamă, pământul cuiva.

Ne-am așezat unul lângă altul, înfășurați în sacii de dormit. Aerul curgea între noi cald. Ne răspundeam unul altuia prin liniști. Stăteam ca două omizi pe jumătate fluturi. (Mă mănâncă Andrei cu tot cu comparațiile mele, dar zău dacă nu așa mă simțeam.) Cu aripile ude, mi-era a zbura. Mă bucura peisajul pe care l-am găsit aici la ceas de primăvară și mă bucura totodată că în curând vom sări din nou în șei. Să vedem mai mult. Să simțim mai mult. Să urcăm muntele până la înălțimea inimilor noastre.

Însă, mai întâi de toate, trebuia să împachetăm. Fix ce-avem cel mai mult chef să facem de cu dimineață, când ochii încă nici nu ni s-au dezlipit prea bine: să împăturim un cort ud leoarcă laolaltă cu haine și bagaje ude. N-aveam de ales. Să zicem mersi că ploaia a stat!

O oră ne-a luat să îndesăm în cob-uri calabalâcul. O oră și-un câine ud până la piele, căci s-a zbenguit ca un mieluț, săpând gropi și cărând pietre. Apoi a cerut în cort, plictisit să-i fie frig. ”Ne pare rău, Tic, dar nu se poate!” și l-am poftit să stea afară, să-și cate de joacă, iar noi să ne putem vedea de treabă.

IMG_9791

Pentru că rămăseserăm fără apă în bidon, am pornit-o în căutarea unui loc unde să ne încălzim puțin și să ne bem cafeaua. Am găsit o terasă unde am fost primiți cu tot cu Tic, ba chiar patronul popasului, nea’ Gică, a adus-o și pe Lizuca lui, o cățelușă mică și tăciunie. Cât timp cățeii s-au alergat în toate părțile, noi am stat la taclale. Nea’ Gică ne-a spus că l-am orbit aseară când am trecut la vale pe șosea, el era cu mașina și nu știa ce-i cu ”farul cela prea izbitor care venea ca o nălucă”. S-a mirat că-i far pe dinam. Andrei i-a povestit cum s-a înfierbântat butucul de la frâna pe tambur, căci aveam vreo 48 de km la oră (deh, eram doriți după atâta deal urcat). ”Măi copii, vă învăț eu cum să faceți. Luați o bărdiță cu voi, tăiați un brad iaca așa de mititel și-l legați în spate la căruță, ca să vă frâneze!”, ”Văleu, cum să tăiem copacii, nea’ Gică?” am sărit noi de fund în sus. ”Ehe… ce-ați tăia voi nici nu s-ar simți. Că toată ziulica urcă și coboară căruțe pline vârf cu copaci. Toate pădurile dispar, pământul e al nemților, noi nu mai avem nimic, nimic…”

Priveam spre munții verzi și nu puteam nicicum să mi-i imaginez doar cu cioate retezate. Refuzam să cred că nu ne vom deștepta într-o zi, o zi în care un copac va fi mai prețios decât orice lucrușor care poate fi cioplit din trunchiul lui. O zi în care vom planta mai mult decât vom tăia, așa cum, bunăoară, se întâmplă în alte părți unde oamenii cunosc prețul pădurilor. Curând, poate…

Între timp, pe noi ne-a apucat foamea, așa că am întrebat dacă ne putem scoate cei doi castraveți cu un sfert de telemea și câteva felii de salam pe care le mai aveam. Nea’ Gică nu doar că ne-a lăsat, ba chiar ne-a întrebat dacă să ne aducă niște carne de miel, pe care trebuie să fii smintit la cap s-o refuzi. Era bună, fierbinte și fragedă. Am mâncat-o direct cu mâinile, iar pe Tic l-am cadorisit cu oasele de la coaste. Dacă aveți drum prin Poiana Largului, musai să opriți la Elvi, locul care poartă numele soției lui nea’ Gică, da?

13152835_10208440826792296_575100926_n

Așa ghiftuiți am pornit-o în susul Bistriței, spre Vatra Dornei, pe podul care, cândva, trecea peste lacul de acumulare Izvorul Muntelui. Acum lacul e secat, pe fundul lui pasc vacile și caii oamenilor. În mijlocul lor, spre coada lacului, stă tăcută, aruncată acolo de parcă un pui de uriaș s-a jucat cu ea, Piatra Teiului (numită și Piatra Dracului). Localnicii se tem de ea și cred că-i blestemată, de-a lungul anilor mulți semeni s-au aruncat de la înălțimea ei ori au căzut în gol, sfârșind pe fundul lacului.

Alecu Russo a îmbrăcat cel mai bine în cuvinte acest loc: ”Înaltă de patruzeci de picioare, aşezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulţi călători, ca şi mine, la întâia ocolire o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneaţă, rămasă din străvechi vremuri, dar când te uiţi la aşezarea ei în şes, departe de mai mult de 500 de paşi de orice înălţime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de muşchi gălbui, rămâi tăcut şi mic în faţa măreţului uriaş; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniţi. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieşită a stâncii alcătuieşte, ca un fel de cerdac deasupra căruia se înalţă creasta, puţintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei, care a dat pietrei numele lui, mai mult spre a o face să uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în şoaptă şi făcându-şi cruce ca buni creştini.”

IMG_9748

IMG_5510

Am mai strâns o dată pinioanele cu dornul și-o piatră din drum, apoi am luat-o încetișor la deal. Frumusețea călătoriei în ritm de pedale este că peisajul se prelinge pe îndelete și ai timp să vezi în curțile oamenilor, ai timp să mângâi cu ochii priveliștea, ai timp să te zgâiești la fiece copac înflorit, la un câine cocoțat pe cușca lui, la o mâță cu spinarea încordată așteptând la gaura din pământ a unui șoarece, la gardurile frumoase, la oamenii care trec pe drum, la mamaiele care plivesc aplecate deasupra pământului, cu veste de lână ca să le țină cald la șale, la copiii care se dau într-un scrânciob improvizat dintr-o funie și-un cauciuc de mașină.

În satul Galu am dat de Petrică și bicicleta lui moțată. E românească, marca Tohan, veche de vreo 30 de ani. Numai pe la sate o mai găsești, unde oamenii nu pun preț pe fiabilitate, nu le pasă de frâne, de jante, de pedale, le pasă doar să-i ducă și să-i aducă de la câmp. Și pentru că românul e inventiv, pe bara din față, în trecut oamenii montau un scaun de lemn pentru copil, iar pe soață o cărau pe portbagaj. Vă închipuiți tabloul? Și să știți că nu era o bicicletă ieftină, 600 de lei costa în banii anilor ’70. Adică vreo doișpe milioane azi. Bicicleta lui Petrică a bibilit-o cu dragoste ca să se fălească prin sat cu ea. Până la cârciumă și înapoi, căci mai departe zice că el nu se încumetă.

IMG_9765

Tot în satul Galu am oprit și la Biserica de lemn, construită la începutul veacului al XIX-lea pe locul unui lăcaș mai vechi de anul 1780. Biserica are hramul ”Sfântul Gheorghe” și a fost adăugată de curând pe noua listă a monumentelor istorice. Făcută în stil moldovenesc, cu influențe transilvane, biserica este toată numai din lemn (dovadă a măiestriei, chiar și cuiele sunt din lemn), are pridvor, acoperiș de șiță și pereții din bârne îmbinate în ”coadă de rândunică”, interiorul este căptușit cu scânduri de brad, iar catapeteasma este făcută de Ion Zugravu de la Răpciuni și are motive populare specifice Văii Bistriței.

IMG_9773

Am luat-o iar la deal și, la Farcașa, ne-am intersectat cu drumul Vitoriei Lipan din romanul Baltagul. Pe bucata asta a scris Sadoveanu fragmentul care m-a emoționat când l-am citit în liceu: “Vitoria îl judeca pe Lipan. Avea ea să-i spuie multe;(…)şi i le spunea din lăuntru, cu bănuieli şi suferinţe vechi.” În Farcașa, Vitoria și Gheorghiță au înnoptat la moș Pricop, fierarul, însă noi doar am oprit pe o stivă de bușteni și-am mâncat niște struguri cumpărați de la marginea drumului.

Am pornit-o apoi, ca și personajele romanului, spre Borca. Aici am oprit iar, la o pizzerie, să mâncăm, să mai scriu un pic, Andrei să editeze pozele, să ne încărcăm acumulatoarele și să ne tragem sufletul. La masa alăturată s-au nimerit să fie trei domni. Fiecare cu câte o bere în față, vorbeau prietenește despre niște chestiuni politice. Cu noi au intrat în vorbă după ce l-au văzut pe Tic, care stătea ”prea cuminte”. Noi căutam pe hartă unde-am putea dormi noaptea, căci cortul, fiind murat, nu mai era o opțiune. ”Încercați la Plăpumioara”, ne-a zis domnul în sacou, ”e la vreo 30 de kilometri de aici”. Aflasem mai apoi că domnul e chiar primarul comunei Borca. Iar domnul de lângă era contracandidatul lui, căci acum în România tocmai a început campania politică. ”Suntem prieteni din copilărie”, ne explică ei râzând, ”cum să nu stăm  la aceeași masă, și ce dacă amândoi candidăm la primărie?” și-și ciocnesc berile pe care tocmai le-a adus chelnerița.

Apoi ne-au zis niște cuvinte magice: ”La Plăpumioara nu cunoaștem pe  nimeni, dar dacă vreți să dormiți noaptea asta la Borca, vă aranjăm imediat!” Ideea ne-a surâs. Chiar foarte mult, deși nu eram prea mândri de cât pedalaserăm: doar 20 de kilometri. Dar așa o ofertă nu se refuză.

13162406_10208442324909748_1882788917_n

Pe Tic, domnul primar, l-a luat în mașina lui. Noi l-am urmat cu tandemul până la pensiunea ”Vitoria Lipan”. Aici ne-au cazat și ne-au ospătat cu cea mai bună ciorbă rădăuțeană. Apoi am acaparat camera, pe care-am umplut-o cu bagaje, băgăjele și băgăjoaie. Ba chiar am făcut și-un pachet de vreo șase kile pentru acasă (căci ne-am dat seama c-am cărăbănit și lucruri netrebuincioase, fără de care reușim să ne descurcăm), iar doamna Liliana, șefa pensiunii, pe la picioarele căreia se învârtea bichonul Aki, ne-a promis că ni-l trimite prin curier acasă la bunica.

Am dat la Borca de oameni buni. Buni de tot. Le-am strâns mâinile candidaților la primărie, i-am strâns mâna doamnei Liliana, le-am mulțumit fetelor de la pensiune și-apoi ne-am ascuns sub plăpuma din camera 3. Am adormit cu bucuria că românii sunt ospitalieri, generoși și buni cu călătorii. Iar noi suntem dintre aceia care au haine de spălat, cort de pus la uscat, aducem noroi pe scări (am găsit o mătură în magazie și tot noi l-am măturat, doar suntem băieți finuți), avem și cățel, avem și tandem, avem și căruță, avem și papuci uzi pe care i-am uscat la radiatorul frigiderului de răcoritoare. Avem di tăte, vorba aia. Dar cu ”tăte” oamenii ne-au deschis ușa larg.

13165845_10208444854732992_7234679106877127543_n

Poate ”Borca e un loc uitat de lume”, cum ne-a spus cu tristețe primarul la un pahar de vin, însă e un loc pe care noi precis nu-l vom uita. Locurile unde ești bine primit nu le lași în urmă, ci le iei cu tine mai departe.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”

Dragă Matei,
Dragă Rodica,
Distribuie:

16 comentarii

  1. excelenta acoperire, reportaj si foto, tineti tot ashe, draga

    m8, am vazut ca aveti chestii reflectorizante de imbracat, veste geci nu stiu, daca nu le imbraci tu, imbraca bagajul din spate cu ele

    iei o sfoara, daca nu ai pls cumpara, si legi bine sa se vada bine din spate si din urma ca existati si voi pe drum secundar si sens de mers

  2. „să-și cate de joacă” cred ca vroiai sa zici caute ? Va pop si va urmăresc cu drag poveștile

    1. Nu neaparat, Ana. In Moldova se foloseste, in special in zonele rurale, forma „a căta” in loc de „a căuta”. Este un regionalism

  3. Laura, excelent condeiul! Puțină atenție la „am l-am” dinainte de citatul din ‘Baltagul’ !

  4. „Andrei i-a povestit cum s-a înfierbântat butucul de la frâna pe tambur, căci aveam vreo 48 de km la oră (deh, eram doriți după atâta deal urcat). ” – eram doriți după atâta deal urcat? Gracias, chicos!!!!

    1. „Eram doriti” are in text sensul de „aveam chef/ne era dor” . E tot o expresie folosita on zona Moldovei, un regionalism.

      1. Multumesc frumos, Adriana

  5. ,,m-a emotionat când ,,am” l-am citit.

  6. Imi pare enorm de rau ca nu am stiut de popasul vostru la Borca!( comuna unde am copilarit si unde vin acasa ,rar, dar plin de emotii si tremurand) ! Mi.ar fi placut enorm sa va vad deoarece iti urmaresc postarile de foarte mult timp .Succes si calatorie placuta in continuare!

  7. frumos….ca ati ajuns in zona noastra
    …sa imi dati facebook vostru…poate mai vreti sa ajungeti la Borca?

    1. Bună mi.a plăcut mult cum ați descris comuna Borca si oamenii din aceste locuri.Eu sunt din Borca si sunt căsătorită în Germania ,iar în concedii mă întorc cu drag în comuna mea locul drag mie cu oameni primitori si gospodari .Mă bucur să aud cuvinte de laudă despre oamenii de la noi .O seara bună

  8. Draga… cel care citeste,
    E superb articolul tau iar pozele sunt faine de tot (e o zona in care mergem si noi foarte des). Din pacate (pentru ca deh, trebuie sa existe si un „din pacate”) a trebuit sa astept peste 25 minute ca site-ul sa se incarce (timp in care m-am izbit si de o eroare de conexiune cu baza de date). Sfatul meu: trage hostingul de urechi!

  9. frumos…drum bun mai departe!!!
    Sandy

  10. Drum bun copii in excursia voastra….ce face Tic !? il asteapta Aky!..(am trimis pachetul la Bunica ..)
    Va pup !

  11. Regasesc cu bucurie locurile si oamenii copilariei mele. Oameni frumosi si ospitalieri muntenii si ma bucur ca ati redat atat de frumos experienta voastra.
    Drum bun sa aveti si parte de oameni tot unul si unul.

  12. Sunt din Borca ,mai precis din Madei… Locuri cu oameni frumosi ,darnici si ospitalieri … Pline de i storie si de traditii…

Lasă un răspuns