Dragă Moni și Dani

Se făcu dimineață. Nu mă trezise soarele, ci durerea. Am deschis ochii și-am dat cu privirea de lebăda răsucită de angajații pensiunii dintr-un prosop alb și scorțoșat. Uitasem că o azvârlisem de cu seară pe noptieră. Mă privea și ea sașiu, cu gâtul frânt spre dreapta. M-am ridicat cu greu din așternuturi, oprindu-mă o clipă în mijlocul camerei. Urâtă mai era! Cea mai urâtă cameră în care am dormit vreodată. Patul, canapeaua și un scaun erau acoperite cu același material de cuvertură aurită, rudărească. Pe jos, o gresie lătăreață, de culoarea morcovului fiert, căreia nu-i făcea nicio cinste covorul bălțat aruncat în mijlocul camerei. Mobila din pal, turungie, se lăbărța mult, boțind sub ea o latură a covorului. La baie, o ușă de termopan cu sticla opacă, iar în fața patului, o oglindă cât tot peretele. ”Om fi nimerit, pesemne, în camera matrimonială?”, mi-am zis. Pe la colțurile pereților se ridicau până în tavan două dungi de faianță cu aceeași fericită culoare ca și gresia de pe jos. Iar deasupra canapelei stăpânea un tablou fără nicio noimă, cu și mai mult portocaliu decât în tot restul încăperii, ca o vomă proaspătă. Mi se cam aplecă de la atâtea nuanțe de oranj pe metru pătrat. Nici ziua asta din calendar în care mi se înghesuiseră toate problemele muierești nu prea ajuta. Norocul lui Andrei că încă mai dormea, așa că n-avui pe cine să mă enervez. Pentru că nu mai era chip să mă culc la loc, am făcut un duș lung și fierbinte, am luat o pastilă de Ibuprofen și-am pornit pe străzi să cumpăr ceva de mâncare, căci nu mai aveam decât niște scovergi și trei plicuri de ciocolată caldă.

Când m-am întors, Andrei și Tic se jucau prin plapumă, iar camera, umplută cu larma lor, nu mi se mai păru atât de urâtă. Ne-am ospătat cu niște cereale cu iaurt, stând în fund, pe covor. Priveam în jur și râdeam de camera noastră. Ne simțeam ca în interiorul unui dovleac. Să vă mai spun și că, din pensiunea care era goală, ne-au dat cea mai scumpă cameră? Sigur c-am luat-o, eram bucuroși că avem unde dormi și că suntem primiți cu tot cu Tic. Adică, priviți la noi, credeți că ne ardea de mofturi?

img_4878
După ce ne-am liniștit burțile, Andrei a făcut cafea la aragazul de camping, a spălat toate blidele, le-a șters cu șervețele uscate, a împachetat bagajele și-a făcut curat în cameră, în timp ce eu zăceam ghemuită în fotoliu, ca un pui de găină. Nu eram sigură dacă am să fiu în stare să mă urc pe tandem ori ba. Abia după a doua pastilă de Ibuprofen mi-am revenit cât să putem duce toate bagajele la tandem. Înainte să putem porni, Andrei s-a apucat să repare ghidonul, care, după accidentul de ieri, avea nevoie de cuvetă nouă.

img_4882

img_4886
Ploua. Vântul ne dezmierda în răspăr, măturând gunoaiele de pe trotuarul singuratec. Oamenii, puținii care ieșiseră din case, mergeau repejor, aplecați de spate, ca niște ghiocei care-și strâng frunzele pe lângă trup. Și-n ziua asta plumburie, care nu te îmbia deloc să te avânți în lume dând din pedale, l-am cunoscut pe George, cel mai misterios personaj pe care l-am întâlnit în toată călătoria noastră. ”Eu sunt George, George și atât, fără niciun dumneavoastră.” Era pe bicicletă, așa cum se știe de peste 50 de ani. Cu un ghiozdan în spate și-o căciulă îndesată pe cap.

img_6924

”Am făcut singur toate pasurile din România. Eu nu căram, așa, ca voi. Aveam un ghiozdan mic, cu o pâine, un sac de dormit și-o sticlă cu apă. La un moment dat ajungi să-ți simplifici viața, nu mai ai trebuință de atât de multe. Ajungi să nu mai ai nevoie nici de sac de dormit”, ne spune privindu-ne cu doi ochi nebuloși, care văzuseră multe în trei sferturi de secol. În barba căruntă, mici bobițe de apă se dădeau în leagăn, refuzând parcă să se desprindă de firele de păr. Fața lui George era aspră, viața nu păruse blândă cu el. Dar anii nu-i știrbiseră zâmbetul de sub mustață. Un zâmbet care îi ridica obrajii ori de câte ori vorbea despre ceea ce părea că iubește cel mai mult. ”Omul e un animal care n-a fost creat să stea în casă. Natura ne încarcă, natura ne hrănește. Te îndeamnă să pleci mereu de acasă. Să dormi sub cerul liber, aia-i extraordinar. Să deschizi ochii și să vezi stele. Să dormi sub infinit, îți dai seama?” Și-n irișii tulburi răsăriră două mărgele de lumină umedă. Poate de la vânt. Poate de la infinit.

img_6922
Înainte să plece, ne-a mai destăinuit un lucru: ”Să știți că… cea mai interesantă experiență e când pleci singur”. ”De ce?”, l-am întrebat. Dar nu mi-a răspuns. Privea parcă prin mine, undeva departe, uitând unde era și cu cine vorbea. Ca și cum, ceva greu i se așezase pe talerul inimii. O clipă doar, că apoi și-a răsucit umărul și ne-a arătat casa lui. Era la o azvârlitură de băț. ”Aici stau, la numărul 39, vă aștept oricând”, apoi s-a ascuns după poarta roșie, pe care a ieșit de atâtea ori doar el și bicicleta. Ne-a făcut cu mâna peste gard până când ne-am îndepărtat. George știa ceva ce noi nu știam. Era dintre acei oameni la care vrem cândva să ne întorcem, poate ne va spune și cealaltă jumătate de secret.

img_6920
Era ora 11 când am lăsat în urmă tabla tăiată cu o linie pe care scria: Predeal. Aveam de ajuns până în Câmpina, cel târziu la ora 15, ca să prindem trenul de Galați. Roțile noastre trebuiau să înghită peste 50 de kilometri astăzi, însă vestea bună e că aveam numai vale. Nuuuumai vale! Auziți cum sună asta? De vis! Am luat-o cetinel pe șosea, singurul drum disponibil. Din fericire, camioanele erau rare, iar peisajul o splendoare.

img_6935

img_0750

img_0755

img_0760

img_0762

img_6931

Plouase mult în ultimele zile, copacii aveau tulpinile negre, de parcă ar fi trecut printr-un incendiu, care i-a lăsat în picioare, dar îndoliați. Norii ba se picurau în capul nostru, ba se jucau cu tonurile de gri. Când aveam viteză mare, geaca de ploaie a lui Andrei se umfla ca un airbag. Eu nu vedeam nimic în față, mergeam ca un orbel, având încredere totală în îndemânările căpitanului de tandem. Tic se fâțâia într-una așa cum aveam să văd din filmarea cu GoPro-ul.

La valea cea mai abruptă, unde cele două benzi erau foarte înguste, un tirist a stat în spatele nostru, mergând ca și noi cu 43 de km pe oră. N-a forțat nicio depășire, a stat răbdător și ne-a protejat de toate mașinile care veneau în urma noastră și care cu siguranță ne-ar fi depășit, punându-ne în pericol. Îi mulțumim pe această cale domnului șofer anonim, care ne-a lăsat să ne bucurăm de cea mai frumoasă vale pe care am coborât-o, ca o gură de aer pe care o tragi flămând în piept după ce ai stat într-o cameră cu ferestrele închise. Așa a fost. Nici nu mai conta că plouă!
Ne-am oprit să cumpărăm frăguțe de la oamenii care le vindeau pe marginea drumului. Apoi ne-am pripășit să mâncăm într-o parcare.

La Bușteni ne-a oprit un jurnalist pilit bine, care ne-a văzut pe geamul cârciumii și-a fugit împleticindu-se cu camera în mână, să ne filmeze. Tare vesel era când ne punea întrebările, încercând în același timp să facă și pe reporterul, și pe cameramanul. Nu știm exact ce i-a ieșit, căci nu ne-a spus nici numele lui, nici televiziunea sau ziarul pentru care lucrează. El s-a reîntors în cârciumă, iar noi ne-am continuat drumul, sperând să ajungem la timp în Câmpina, nu înainte de-a mai opri o singură dată, lângă șina de tren, să mâncâm frăguțele, iar Tic să se joace cu pietrele.

img_4900

La Câmpina am ajuns chiar mai devreme decât trebuia, de-am avut timp și să ne linciurim într-un pahar mare cu înghețată. Ieșise soarele și eram cam bine-dispuși. Mersul la vale e balsam pentru inima biciclistului.
Am ajuns în gară și ne-am așezat tabăra, cumpărând bilete de tren către Galați, unde ne aștepta doamna Veronica, de pe Facebook. În timp ce eu mai scormoneam după modalități de-a ajunge la Tulcea, Andrei a făcut o poză sub un tren, o poză pe care atunci când o privești mai mult timp, ți se face rău și frică. Încercați.

img_6947

img_6937
Pe tren stabiliserăm să ne întâlnim cu Evelina și Andrei, doi omuleți ale căror nume stau într-o inimioară lipită de coșul tandemului. Lor le-am dedicat ziua a zecea din călătoria noastră. În a doua zi de prier, Evelina mi-a scris: ”Bună Laura 🙂 Mie și lui Andrei (prietenul meu) ne sunteți foarte dragi și vă urmărim cu entuziasm aventurile. Când am citit despre proiectul vostru am mers repede-repede la Andrei și i-am zis: «Hai să avem și noi ziua noastră pe tandem.. hai hai». Andrei, nedumerit, nu știa încă despre ce vorbesc și cât de mult o să îi placă ideea, dar după ce mi-am calmat puțin entuziasmul și i-am povestit, a fost foarte încântat și mi-a zis: «Păi hai să îi scriem repede că 30 de zile nu sunt așa multe și trebuie să avem ziua noastră». Așa că aici suntem eu, Andrei și un mic ghemotoc de blăniță pufoasă și puțin crețulie care își doresc tare mult să facă parte din poveste.” Iar după mesaj au urmat o poză cu pisica lor albă și ciufulită, alături de o filmare de la Crăciun, ”în care dau din picioare ca și Tic din codiță când primește o pietricică nouă”, mi-a scris Evelina. Vă las să vedeți și voi din filmare de ce mi s-a încălzit inima pe loc.

M-am bucurat mult când Evelina mi-a scris că ne puteam nimeri numai bine să călătorim împreună, cu trenul, de la Ploiești până la București. Voiam mult să-i cunoaștem! Dar până atunci, planurile noastre s-au schimbat un pic, după ce-am luat biletele. Scopul nostru era să ajungem cât mai repede și mai ușor de la Câmpina la Tulcea, unde urma să pedalăm până în Delta Dunării. Tot scormonind pe site-ul cu mersul trenurilor, ne-am hotărât cu o oră înainte de plecarea trenului să nu mai mergem la Galați. Descoperiserăm că ne-ar fi mai ușor și mai rapid să mergem spre Medgidia, unde să luăm a doua zi dimineața un tren spre Tulcea. Economiseam o zi, ceea ce era foarte important! Așa că am fugit la casierie să schimbăm biletele, i-am anunțat pe Evelina și pe Andrei să și le schimbe și ei, și-am pornit apoi să căutăm o soluție pentru noaptea care ne aștepta în Medgidia.

Am luat problemele pe rând. Mai întâi de toate trebuia să urcăm din nou agarlâcurile noastre în tren. Ne-am instalat cu ajutorul a doi călători tot în ultimul vagon, pe culoarul toaletei, la fundul trenului, unde abia am încăput. Se nimerise ca ultimul vagon să fie de clasa I. La scurt timp au și venit la noi cele două controloare. „Ce-i cu țigănia asta, măi, copii?”, ne-au întrebat supărate. Aveam o căruță cu fundul în sus, o bicicletă care ocupa tot spațiul dintre uși, iar pe la picioarele noastre stăteau grămadă opt bagaje și un cățel. ”Trebuie să vă mutați în alt vagon. Ce v-a apucat să vă urcați la clasa I?” „Păi, ne-am gândit că nu deranjăm în ultimul vagon al trenului”, le-am răspuns noi. „Nu e bine așa. La București schimbă locomotiva și aveți juma’ de oră să cărați distracția asta. Ziceți merci că nu vă dăm jos din tren”, a zis doamna controlor și apoi a făcut a lehamite din mână, ca și cum nu mai avea timp de alți doi nebuni. Ne-au tăiat două bilete de bicicletă echivalentul a unui bilet de clasa întâi, dar, vorba lor, măcar nu ne-au dat jos din tren…

DCIM100GOPROGOPR2303.

La Ploiești au urcat Evelina și Andrei. Evelina căra în spate un zâmbet și jumătate, iar Andreiul ei o sorbea pe furiș din ochi. Erau atât de frumoși, ne-au făcut pe dată să uităm și de controloare, și de bagaje, și de noaptea din Medgidia.

DCIM100GOPROGOPR2304.

Ne-au adus în dar două cărți și un borcănel de miere, căci le povestiserăm pățania din Predeal, iar, dragii de ei, s-au gândit să ne oblojească gâtul ruginit de țipetele din gară. Am luat borcănelul cu ambele mâini, însă cărțile i-am rugat cu stăruință să ni le trimită prin poștă, căci ne mai așteptau zece zile de pedalat și orice gram în plus se simte la sfârșitul zilei. Nici nu știu când a zburat timpul și ne-am trezit în gara din București. Am vorbit vrute și nevrute, ne-am povestit de parcă ne știam din copilărie, iar Tic nu s-a dezlipit din brațele Evelinei. În gara din capitală ne-au ajutat să ne mutăm șatra la clasa a doua, Andreiul meu a scos aparatul să facă o poză în apus, iar Andreiul Evelinei a fugit să ne ia ceva de mâncare și două cafele înainte să plece trenul.

img_0766

Ne-am luat apoi rămas bun cu bucurie că am reușit să ne cunoaștem. Trenul se depărta, și-n sunetul roților lui, am privit spre ei, făcându-le neîncetat cu mâna, până s-au transformat în două puncte mici, pe-un peron de gară.

img_4908
De la București la Medgidia s-au schimbat controlorii. Unul dintre ei, înalt și spătos, de atingea cu chipiul neoanele din tavan, pășea agale printre banchetele vagonului. Fiecărui călător, îi cerea cu blândețe biletul, aplecându-se apoi cu tot corpul deasupra mâinii întinse spre el. Composta mica bucată de hârtie, apoi își rotea un pic mustățile cărunte. Uneori spunea câte o glumă mică și râdea ca Moș Crăciun.

Când a ajuns la noi, controlorul ne-a servit cu ciocolată și l-a mângâiat pe Tic. Am luat pătrățica de ciocolată și-am molfăit-o cu poftă și drag că există și astfel de controlori. În tren e ca-n viață, întâlnești oameni de toate felurile. Bunăoară, o domnișoară a strâmbat din nas când a văzut că blocaserăm ușa vagonului, și, deși avea doar o poșețică și s-ar fi putut lesne duce în partea cealaltă a vagonului, a insistat totuși ca Andrei să mute tandemul și bagajele din calea ei, pentru că musai pe ușa aceea trebuia să coboare. Un nene în vârstă, l-a bătut pe Andrei pe umăr și i-a spus: ”Vin și eu la stația din Medgidia să vă ajut să coborâți”. I-am zâmbit recunoscători, apoi ne-am rezemat unul de altul privind pe geam la câmpurile pline de maci care îmbujorau peisajul derulat ca o rolă de film în urma trenului. În holul strâmt din fața toaletei, sunetul trenului se aude mai puternic, de parcă te-ai afla mai aproape de măruntaiele lui. Roțile se zdruncină apăsat, ca bătăile inimii, iar măgăoaia se clatină ca o corabie pe apă. Mirosea a ploaie, a creozot și-a urină. Iar noi tot nu știam unde vom dormi la noapte.

img_6948

La Ceamurlia de Jos, prin geamul oval, ne privea o gară părăsită. O clădire ca o stafie, pe care vremea a ruinat-o, apropiind-o mai mult de pământ. Țiglele de pe acoperiș atârnau ca niște muște aninate într-o pânză de paianjen. La ferești păreau că mai bântuie doar ciorile. M-am bucurat că nu coborâm aici. La Medgidia aveam noi treabă, unde Andrei m-a anunțat vesel că avem unde dormi.

Și-a amintit că Emi, o colegă de facultate, e din Medgidia. Așa că i-a scris pe Facebook, întrebând-o dacă știe vreun loc bun de pus cortul. Emi i-a răspuns numaidecât: ”O să vină tatăl meu să vă aștepte în gară, i-am zis cum să vă recunoască. El e un om mititel, simpatic… seamănă cu mine :)))) Wifi de acasă se numește «flori», iar parola este ori alexandra1 ori alexandra10, nu mai știu exact. Dacă aveți nevoie de ceva nu ezitați să îi spuneți mamei. Orice!” E faină, Emi, nu-i așa? Ne-a dăruit un ”tată” și-o ”mamă” în Medgidia!

Era deja noapte când am ajuns. Domnul din tren a venit, așa cum ne-a promis, să ne ajute cu bagajele și cu tandemul. În gară ne aștepta nenea Dan. Era așa cum îl descrisese Emi: mititel și simpatic ca ea. Noi eram destul de fâstâciți că s-a deranjat să vină până la gară, am fi putut foarte ușor să punem adresa lor pe GPS și să ne înființăm direct în fața porții casei. Dar nenea Dan nici nu concepea așa ceva. Musafirii se culeg din gară, o curtoazie pe care generația noastră am cam pierdut-o. Noi trimitem locația prin WhatsApp și ne luăm de-o grijă…

Însă bucuria de-a vedea un chip prietenos în lumina chioară a stâlpilor din gară, tihna unei conversații lejere în ritmul pașilor pe drumul care duce către casă și căldura unui cămin care s-a pregătit de oaspeți sunt lucruri care țin de-un fel îmbucurător de-a fi musafirul unei gazde de modă veche. În bucătărie erau așezate grijuliu două farfurii, două castroane, două linguri, două furculițe și două pahare. Mirosea gustos de tot! Mama Emiliei, tanti Lenuța, ne pregătise șnițele de pui, pireu, brânză de burduf, mămăliguță, ceapă verde și câte un păhărel de vișinată de casă. Ne-a zâmbit cu căldură părintească și ne-a poftit la masă făcându-se ne simțim de parcă-i avea în vizită pe chiar copiii ei. Am mâncat de-am lins farfuria, flămânzi, ca doi zgâmboi care-au venit de la joacă.

După ce-am terminat de mâncat, ne-am jucat cu pisica lui tanti Jana, care n-a vrut să fete acasă, ci a venit aici, în cămara părinților lui Emi. I-au așezat o lădiță de lemn cu un țolic să le țină de cald și-i vor ține până încep să iasă din lădișoară și să facă pozne. Moșu, bătrânul motan care aparține pe drept gospodăriei lor de când era cât o pară de mic, e cam supărat pe situație. Stă într-un copac și bombăne, dar, pentru că nimeni nu-l ia în seamă, hotărăște să se ia de Tic, cel mai prăpădit dintre noi. Îl salvăm, nenea Dan îi spune vreo două lui Moșu, apoi ne adunăm cu toții la căldură, în casă. Să fi tot trecut de ora zece seara când ne-au vizitat doi jurnaliști de la televiziunea locală, MediaTV Medgidia, să ne ia interviu despre isprăvile noastre din călătoria cu tandemul.

După o zi atât de plină, încărcată cu peripeții, cu oameni, cu gânduri, cu planuri pentru ultimele zile pe tandem, ne-am strecurat în așternutul proaspăt, pe care ni l-au pregătit în dormitorul lor. Am primit și-o pijama din dulapul fetelor ei, și-am adormit apoi în dezmierdul parfumului de căpșuni proaspăt culese din grădină, pe care tanti Lenuța ni le-a așezat într-o farfurioară, pe noptieră.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi arată așa:

capture

Dragă Alfie, Andreea și Luminița,
Dragă Mara și Matei,
Distribuie:

4 comentarii

  1. „Eu sunt Goerge, George”

    1. Mersi, Irina, am corectat! 🙂

      1. Tot asa apare. Si oare ai vrut sa zici „pe trotuarul singuratec”? Scrii asa de frumos!!!!! Asa mi-ar place mie sa scriu, daca as avea vreo inclinatie. Ma bucur ca te-am descoperit.

        1. Opa, am corectat din nou, acum sper să se și vadă :)) Mulțumim mult! Bine ai venit 🙂

Lasă un răspuns