Dragă Matei,

Când ne-am văzut fără bagaje (pentru că le lăsaserăm în cameră), am și zbughit-o cu tandemul spre Sabasa, să mai mergem un pic pe urmele Vitoriei Lipan. Bicicleta se simțea de zici că era făcută din pene. Era ușoară, foooaarte ușoară, nu pedalam, ci zburam. ”Mai bine mergeam cu bagajele, să nu fi prins gust cum e fără ele”, grăiește Andrei. Am trimis noi acasă tot ce se putea trimite: două prosoape de camping (o să ne descurcăm frățește cu cel rămas), oglinjoara (mă pot aranja și-n ecranul de la laptop), un obiectiv foto, geanta foto, două cărți și Kindle-ul (cine să mai aibă vreme de lecturi?) niște tricouri de bumbac, o cremă, un deodorant (am decis să folosim același spray amândoi, să mirosim în tandem, haha), ia cu care visam să fac poze (dar când m-am văzut pe șa mi-am dat seama că numai de schimbat ținute nu mai am eu chef), o rochiță pentru la mare (lasă că-mi iau eu rochiță când ajungem pe litoral, nu trebuie s-o cărăm peste munți), un power bank și alte nimicuri. Vreo opt kilograme s-au adunat de trimis prin curier înapoi în Fălticeni. Am luam în brațe amândoi pachetul și ne-am bucurat că nu-l mai cărăm, căci vă zic, bagajele-s naiba, iar noi avem 60 de kile care ne îndoaie spinările. Of.

13182967_10208455322834688_804068694_n
Dar ne-am bucurat câteva ore de tandemul despuiat. Ca zmeii pedalam pe ulițele din Sabasa. Câinii lătrau și fugeau de să rupă lanțul, cocoșii și găinile se porneau pe cotcodăcit, vacile dădeau din gene când ne vedeau. Numai una, castanie cu pete mari, albe, nici nu ne-a băgat în seamă. Mugea puternic, a pustiu, chemându-și vițelul rupt de la țâța ei.

IMG_5572
După câțiva kilometri am ajuns în dreptul ogrăzii Florentinei și-a lui Vasile, doi soți tineri și gospodari. Făceau o pauză de la tăiatul lemnelor pentru iarnă și cinsteau, pe proțapul căruței, un pahar de vin cu omul pe care-l aveau la lucru. Iarna trecută n-a fost grea, mai aveau lemne tăiate și de anul trecut. ”Să tot fie iarnă ca mai an. Dară asta nu înseamnă că nu trebe să ne pregătim”, ne-au zis. Omul crăpa lemne cu toporul pe-o buturugă mai dihai, nea’ Vasile le tăia cu drujba, aruncând în spate rumeguș până la doi metri, spre grajduri.

Două vaci, Căpușa (”pentru că mereu a fost rotofeie la burtă”) și Frezuca stăteau cu boturile îndesate în iesle. Un vițel fătat de trei zile, fără nume încă, era despărțit cu un gard de mama lui. ”Dacă-i lăsăm împreună, nu mai pleacă vaca pe islaz”, m-a lămurit Florentina. Alături, trei porci, lângă fâneață un cățel tărcat pe care-l chema Azorică, iar în altă încăpere patru miei. Au și cal, ”da-i pi dial la ora asta”, iar oile le-au dus deja la stână. O gospodărie adevărată!

IMG_5529

Vasile dispăruse repejor și se întoarse cu o găletușă cu un țâr de apă pe fundul ei. Spălă țâța vacii și-ncepu s-o mulgă, ca să ne dea și nouă un pic de lapte proaspăt. Văzându-l, mi s-a făcut dor de bunicu și de serile când mă aciuam pe lângă el în spatele casei, la ora când mulgea caprele. L-am întrebat pe Vasile dacă-mi dă voie și mie s-o mulg pe Căpușa, căci încă-mi mai aminteam cum să țin țâța și cum să apăs cu degetele ca să curgă laptele în jos și nu în sus, spre uger. Și-am luat în mână țâța mare cât un deget de bărbat, am strâns-o cu hotărâre, iar din a treia încercare laptele a țâșnit în găleată. Dintr-o dată m-a trăznit: uite-mă unde-s, tocmai în Sabasa, mă dau cu tandemul și mulg o vacă. La momente ca acesta jinduiam pe când eram în Germania și mergeam la Stuttgart să ne luăm bicicleta de drum lung.

IMG_5560

Apoi m-am strecurat în țarcul vițelului, care întâi s-a dat în lături temător, apoi a venit și mi-a supt degetul, cotul, geaca și adidașii. Îi era dor de țâța la care eu tocmai m-am jucat un pic. L-am sărutat pe fruntea albă mirosind a grajd și-a fân, iar Florentina i-a adus biberonul mare cât o sticlă de doi litri, cu un țumburuc de cauciuc roșu, ca să-mi arate cu câtă poftă mânâncă vițelul lor încă nesigur pe cele patru picioare, dar foarte sigur pe pofta lui de-a suge orice picătură de lapte i se dă. Și când mă gândesc că noi am plecat de la ei cu doi litri de lapte cald care i se cuveneau…

IMG_5568
Pesemne că e-o zi pe tandem dedicată animalelor, căci, mai la vale, i-am întâlnit pe Dănuț și cățelul lui Cazaban, care ne-a lătrat fioros când ne-am apropiat de gard și de oile pe care el le păzea, dar care s-a transformat pe loc într-un cățelandru când Dănuț s-a ivit din spatele nostru. Uriașul Cazaban a început să măture praful cu coada, lăsându-și capul blajin spre pământ, să-l iubească un pic copilul. Apoi Dănuț ne-a purtat prin spatele livezii, să ne arate iepurii, un cocoș pintenog, niște boboci de rață, niște puiuți ieșiți din găoace de jumătate de zi, un vițel nărăvaș, iute ca o suveică, și-n poiata din fundul curții, niște gâini încălțate. La plecare m-am uitat cu jind la leagănul din curte, pe care stăteau moi două perne mari. Aș fi vrut, pentru o zi, să fiu Dănuț.

IMG_5592
Am lăsat în urmă Sabasa, și-am pornit din nou să umblăm teleleu Tănase. O singură oprire am mai făcut la Borca, în dreptul unui carusel vechi, construit în 1978 de Dahon Vasile, un sătean de prin locurile astea, care n-a avut niciodată copii. L-a pus laolaltă pentru țâncii din sat. E făcut din lemn și fier, stâlpii principali au putrezit la o vreme și-au fost întăriți, însă, în rest, de aproape 40 de ani, nimic n-a fost schimbat la el. ”Trebi vopsit, dar n-ari cini. Numa’ de Paște se învârti, așa-i obișeiu, că-n rest, îl bate vântul. Da-n ziua sfântă, ia să vezi cum stau tăți copiii aici la rând să-i tragă în carusel. Vezi acolo hulubile celea? Așe se învârte, stau doi flăcăi, unu’ pe-o parte, altu’ pe cealaltă parte și tot îl învârt roată”, ne-a explicat domnul Iftimie care s-a nimerit să treacă pe lângă noi chiar când Andrei făcea poza. Tot el ne-a spus că un tur de caursel costă doi lei, iar într-un scaun încap până la patru copii. ”Îi învârte di douăzeci di ori înainte, di douăzeci di ori înapoi și apoi gata, gios!, altă tură di copii. Paștile ista să se tot fi dat vreo două suti di copchii. Merge ușor, că-i tăt pi rulmenți!”

IMG_9818

O pornirăm apoi mai departe, tot la deal, în susul Bistriței. După ce ne-am încălzit cu o cafea sub un pod, ploaia ne găsi și nu ne mai scăpă de sub aripa ei. Tot ploua, și ploua, noi tot pedalam, mai storceam mănușile, mai acopeream un bagaj, mai scuturam căștile să sară picăturile și să nu ni se prelingă în gură. Pe Tic l-am învelit în haina lui de ploaie, apoi i-am pus o altă husă de ploaie în cap. Eu am tras pe mine și vesta reflectorizantă, ca să fim mai vizibili, însă am dat-o repede jos căci e făcută dintr-un material ieftin care adună ploaia și ține rece la spate.

IMG_5648
Când a început să toarne mai abitir, am făcut stânga la o cârciumă. Noi și doi țigani, unul mai bătrân, cu barba încâlcită, celălalt lungăreț la chip, adus de spate. Tot spre satul Crucea se îndreptau, ca și noi, însă pe jos. Erau din Miercurea-Ciuc și vorbeau ungurește, că nu cred c-au înțeles ei prea bine ce vânt ne-aducea prin locurile alea. Când norii iar s-au zvântat, am pornit-o din loc toți patru, ei doi pe jos, noi doi pe tandemul încărcat. Deși pe două roți, nu eram mai breji ca ei.

DCIM100GOPROGOPR0449.

Ori poate căscam prea mult gura în jur. Soarele se îți pentru o clipă de după creste și făcu aerul să curgă la vale din păduri cu o urmă de ceață după el. ”Se nasc norii”, îmi zise Andrei și simțeam că, deși asta se întâmplă de când pământul, acolo, atunci, sub ochii noștri avea o anume însemnătate. Căci norii aceia vor ploua iar, iar se vor ridica din păduri, iar se vor preface în nouri. Iar noi priveam cu îmbătare spectacolul acestui fenomen.

IMG_5647

IMG_5642
Pe drum am oprit ba să mai mâncăm, ba să mai bem apă, ba să mai facem o poză între două reprize de ploaie. Drumul curgea greu căci era făcut din plăci comuniste crăpate între ele. Tâgâdâm-tâgâdâm făceam de ceva timp. La un popas am reușit să stric un schimbător, căci am rezemat tandemul în el, iar greutatea a fost prea mare. Se rupsese locul unde se înfileta șurubul. Lui Andrei îi venea să mă mântuie, mai ales că înainte ne aștepta tot un deal și-o vale, adică locuri unde vitezele trebuie schimbate des. Ne-am zis că vom găsi pe cineva în satul care urmează, însă următoarea așezare omenească părea pustie, nici țipenie de om, iar pe marginea drumului mai multe clădiri în paragină.

DCIM100GOPROGOPR0456.

Când am ajuns la Crucea, ploaia nici c-a stat. Era în amurg târziu și cerul se întuneca din ce în ce, așa că hotărârăm să căutăm loc de cort. Satul Crucea e împrăștiat, ca toate satele de munte, se ascunde între Pietroșii Dornei, Giumalău, Rarău și Stănișoara, pus parcă la adăpost de vremuri grele. Mai întâi ne-am oprit într-o altă bodegă, unde am găsit caloriferele dogorind, așa c-am întrebat crâșmăreasa dacă ne îngăduie să ne punem hainele la uscat. Și cât ea l-a bătut la table pe-un mușteriu de-al localului, mănușile, gecile și bluzele noastre erau jilave, iar Tic era și el uscat, cocoțat pe un calorifer. ”5-6, n-ai.”, ”4-5, haide, că io nu fur ca tine”, ”5-5, ia uite cum am zarul”, ”Ba de unde, că eu dau cu cinci”, ”Lasă că te-oi servi eu data viitoare!”

DCIM100GOPROGOPR0472.

Am luat câte ceva de-ale gurii, ne-am reîntregit rezerva de cafea instant și ciocolată caldă, și-am pornit la deal să căutăm o poieniță. Jinduiam la un loc în sus, pe-un câmp, de unde sigur am fi văzut toată valea a doua zi. Însă toată zona era împrejmuită cu gard și porți, semn că pământul e al oamenilor. Dar ce-ar fi să dăm de proprietar și să-l întrebăm? Zis și făcut. Andrei a rămas cu tandemul, eu am luat-o pe de-a dreptul și după ce-am trecut de vreo cinci porți, am bătut la geamul unei case din lăuntrul căreia un televizor răsuna la maximum. N-a răspuns nimeni, așa c-am bătut mai zdravăn. O bătrână în pijamale albe, cu un capot înflorat strâns la mijloc, s-a ivit în prag. Când i-am spus cine-s și ce doresc, m-a îndrumat spre următoarea casă, unde locuia proprietarul locului spre care arătasem eu cu degetul.

Așa l-am cunoscut pe domnul Benone și pe Tărzănel, cățelul lui. Nici nu m-a lăsat domnul Benone să-i termin de adresat întrebarea, c-a și spus: ”Desigur!” Așa c-am țopăit până lângă Andrei, am deschis poarta larg, și-am împins amândoi tandemul până în deal. Până să ajungem noi în vârf, din urmă ne-a prins domnul Benone. ”Puneți-l unde vreți, cortul. Eu am închis calul, nu cumva să vină peste voi. Nu vă face el nimic, dar sigur se plictisește și e curios. Iaca aici aveți lemne, dacă vă e a face un foc, iar aici e o toaletă și colo lângă o masă cu două bănci. Folosiți-le pe toate, m-aș bucura”, ne zice. ”O cafea, un pahar cu vin serviți?”, ”N-am prea vrea să vă deranjăm, mai ales cu dealul ăsta de urcat”, i-am răspuns noi. ”Ei, că doar eu ce-am de făcut, sunt pensionar, am toată ziua timp să urc dealul”, și-a și dispărut după grajd.

IMG_5674
Între timp noi ne-am hotărât să punem cortul în fâneață, ca să fim la adăpost în caz că plouă. Aflaserăm deja ce deliciu e să umbli cu cortul ud. Și până noi ne-am foit pe acolo, domnul Benone a și venit cu vinul, a tăiat niște surcele și-a aprins focul. C-a fost vinul, c-a fost focul, c-a fost cerul scărmănat de nori de deasupra, nu știu. Dar ne-am moleșit și ne-am încâlzit ca doi pui de pisică aduși mai lângă sobă. Eram bucuroși că domnul Benone ne-a lăsat să ne pripășim pe lângă el, ba ne-a mai și cinstit cu un vin tare, din struguri albi, și ne-a povestit niște povești strașnice.

IMG_5684

IMG_5679
A lucrat de la 21 de ani în mina de uraniu din Crucea, singura mină de acest fel care mai e activă în România. De aici pleacă materia primă necesară pentru reactoarele Centralei Nucleare de la Cernavodă. ”Partea bună e că lucrezi doar 15 ani, apoi ieși la pensie, ca mine. Cel mai tânăr pensionar din Europa are 33 de ani și e de aici, din Crucea”, ne-a povestit domnul Benone. ”Dar eu am urât meseria asta. Ce să-ți placă? Șase ore stai la 3000 de metri sub pământ. Știi cum miroase? A lemn putred. Și peste tot te înconjoară un praf mărunt, de abia-l zărești la lumina lămpii. Păi ăla unde să se ducă dacă nu în plămânii tăi?” Minerii sunt expuși zi de zi la radiații și la alte pericole din subteran, totul ca România să producă energie nucleară. ”Iar hoții ăștia ne plăteau rău de tot. Nu ajungi să iei 20 de milioane și lucrezi în fundul pământului. Zi de zi te întrebi dacă mai ieși. Iar la pensie, stai ca mine, cu 11 milioane. Să nu vă zic, umblă vorba că un gram de uraniu ăștia îl vând cu prețul unui gram de aur.” Pe vremea lui Ceaușescu aici lucrau peste 3000 de mineri. Astăzi sunt un pic mai mulți de 700, iar de câțiva ani plutește amenințarea că mina se va închide și va intra într-un proces de ecologizare. Este singurul loc care oferă servicii bărbaților din zonă. Chiar dacă îi expune zilnic la radon, la umezeală și la frig, iar mulți dintre ei mor până în 50 de ani de cancer bronhopulmonar. Sute de familii depind de acel salariu mizerabil.

Focul aruncă scântei, iar deasupra, norii s-au despicat un pic, cât să se vadă o mână de stele. Vinul ne luă un pic de cap, iar domnul Benone, bucuros de oaspeți, ne mai spuse o poveste. Despre un om din sat de aici, singurul pe care-l știe el c-a fost atacat de urs. O ursoaică mai exact. Nu se știe ce-a stârnit-o, doar omul a mai apucat să povestească cum a năvălit deasupra lui, l-a mușcat de cap și i-a sfâșiat scalpul, a încercat să-l sfâșie și de șold, dar noroc că avea o curea lată, ciobănească, din aceea făcută să fie trainică, din piele. Ea l-a salvat. Ea și un om care s-a nimerit să fie pe acolo, și-a ținut firea și-a aruncat cu bolovani în ursoaică până când fiara l-a lăsat pe amărât în pace. Pe picioarele lui a coborât dealul până la salvare. Și abia la spital a început să tremure, abia atunci a realizat ce s-a întâmplat și-a povestit totul doctorilor. ”Omul trăiește și acum, are doi copii. Îl mai apucă din când în când niște ticuri. Mai fac unii glume și mârâie lângă el, ăsta sare îngrozit, de zici că-i ars. Uneori îl mai întreb ce s-a întâmplat atunci și-mi povestește iar. Zice că-n multe nopți are coșmaruri și, uneori, simte răsuflarea ursoaicei deaspura lui.”

După ce domnul Benone ne-a povestit toate aceste povești de spus în jurul focului, ne-a mai poftit și altă dată să venim la el, căci are nu doar o fâneață, ci și o cabană, undeva mai sus, pe care cu dragă inimă ne-ar lăsa s-o folosim. I-am strâns mâna lui de om bun și cald, apoi ne-am ascuns în cort să visăm mai departe la urși, mineri, ploi care nu se mai sfârșesc, calul de peste gard care se plictisește și tandemul pe care l-am parcat în grajd, în locul calului. Era prima oară când eram în întregime relaxați când dormeam la cort. Fânul se simțea moale sub noi, deasupra stătea un acoperiș, ajunseserăm cu bine până aici, și-n plus, vinul, vinul alb al domnului Benone, ne cam îmblânzise sufletul.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”

Harta de azi arată așa:

tandem4

Dragă Ioan,
Dragă Nico,
Distribuie:

1 comentariu

  1. tic bea sampanie la pahar cu picior lung si mananca bomboane frantuzesti si face poze albnegru in timp ce lumea pedaleaza la deal?! uarafac

Lasă un răspuns