Dragă mamă, dragă tată,

Am dormit singură în camera cu zece paturi. Pe la 8 dimineața, ușa încăperii s-a deschis și pe ea au năvălit Tic și Andrei. Mai rapid a fost Tic, dintr-un salt a fost în patul meu, lingându-mi obrajii cu poftă, de zici că nu ne văzuserăm de un an. Îmi place, zău, să fiu trezită așa. Cred că e modul meu preferat de-a începe o zi, mai ales după o noapte în care am dormit singură. Nu mă plâng, în ce poziție am adormit, tot în aia m-am trezit, căci eram biruită de oboseala zilei ce trecu. Dar dorul se simte chiar și când dormi buștean, ca mazărea de sub cele șapte saltele.

Tic rămase cu mine, culcușit sub plapumă. De acum se uscase și era mai curățel. Părintele Veniamin bătu chiar atunci la ușă și-apoi intră în cameră. Tic, curios, începu să se zbată, așa că l-am tras mai aproape de pieptul meu, să nu ne descopere gazda noastră și să se supere pe noi. ”E timpul să porniți mai departe la drum”, îmi spuse. Apoi se răzgândi pe loc și ne invită să rămânem și la masa de la ora 11, adică ora 10 a lor. Cum am fi putut refuza?

În sala de mese erau așezate deja trei farfurii și trei tacâmuri. Un călugăr ne aduse un blid mare cu ciorbă, un castron cu smântână, unul cu mămăligă, niște brânză proaspătă și două ochiuri. Își ceru scuze că întârziase cu mâncarea, iar noi nu știam cum să-i spunem că nu întârziase deloc, cum avea să întârzie? După toate politețurile, am început să mâncăm cu aceeași poftă ca și cu o seară înainte. E grozavă mâncarea de la mănăstire! Mai ales după ce atâtea zile am mâncat ce-am apucat de la magazinele din sate.

Tot în șoaptă (pentru că nu-ți vine altfel să vorbești aici), Andrei a început să-mi povestească poveștile celorlalți patru bărbați din camera unde a dormit. ”Domnul Marius era cel mai vorbăreț dintre toți. Însă într-un mod prietenos, acela prin care începe cu întrebări, ca apoi să o continue tot pe a lui. Dar nu se supăra dacă-l întrerupeai. Venea din Vrancea, avea o față subțire și părea mai tânăr. Apoi își dădea căciula jos și-i vedeai părul cărunt. De el mi-a plăcut cel mai mult. Mai era un nene din Olt, avea părul creț și fața toată arsă de soare. Îi stăteau hainele foarte largi, de la spate zici că era un cort. Era mic de statură, foarte fin în povestiri, și-mi plăcea mult vorba lui de oltean. Mi-a fost simpatic. Mai ales că n-a avut o viață ușoară, părinții l-au dezmoștenit și i-au dat totul fratelui lui mai mic. Toată lumea îl striga «băi, oltene», dar el nu se supăra. Chiar dacă ceilalți făceau mișto de el și spuneau că-i leneș. Era de treabă tare, a dormit chiar în patul de lângă mine. Mi-a spus în șoaptă cum l-au prostit țiganii, l-au dus în străinătate că cică acolo era de muncă și-au început în fiecare zi să-i dea câte o injecție. Voiau să-i recolteze organele. A reușit într-o săptămână să fugă. Apoi mai era Radu din Botoșani. Avea 44 de ani, era orfan și n-avea casă, asta mi-a zis-o tot în taină, să nu audă ceilalți din cameră. Povestea că nu știe încotro să se îndrepte să-și caute de muncă, a avut cândva o viață bună în Franța, dar se îmbolnăvise la picior și n-a mai putut lucra, așa că l-au trimis în România. I s-au furat actele și pentru că nu avea locuință, i-au făcut un buletin scris de mână, cu stiloul. Mi l-a arătat necăjit, căci cu el nu putea nicăieri să plece. Era un om îngrijit și simplu, tare era bucuros c-a reușit să-și spele hainele la mănăstire. O singură durere mai avea, că n-apucase să strângă destui bani să-și cumpere o pereche nouă de papuci. Mi arătase pe cei pe care-i avea, erau crăpați în talpă. El l-a iubit cel mai mult pe Tic, cu el a dormit Tic o vreme. Nu-l scotea din «frumușelul» și «Ticușorul», mereu îl chema în patul lui. Mai era un tip din Galați, era pelerin, care n-a vorbit prea multe. A adormit pe lumină, cu gura deshisă, nu s-a mai trezit să vină la slujbă. Iar blondul, ăla care nu-l suporta pe Tic, era ditamai caracterul. Avea o atitudine foarte radicală și simplistă asupra politicii. Tot timpul spunea: «Uăi, dacă aș fi eu politician, să fiu la putere…». Visase el să dea la Drept, dar n-a reușit, iar vina, cumva, era a politicienilor. Mereu când credea că spune ceva important își încrunta ochii și-ți căuta reacția, să vadă dacă apreciezi ce ți-a zis. Când a plecat din cameră, pentru că nu-i mai încăpeau hainele în sacoșă, și-a îndesat hanoracul murdar în pantaloni, și-a strâns cureaua și și-a pus în sân celelalte lucruri.” Îl ascultam pe Andrei cum povestea și mâncam încetișor. ”Laura, nu erau proști, nu știu cum au ajuns fiecare în situația asta. Să-i fi auzit cum vorbeau despre chestii electrice, aparate și fișe tehnice, despre proprietăți de contuctibilitate, despre rezistența materialelor și numărul de ohmi. Nu erau proști niciunul…”

După masă, ne-am împachetat iar calabalâcul împrăștiat în cele patru zări. Într-o oră am reușit și noi să împachetăm totul. Ne-am luat rămas bun de la părinte, i-am mulțumit pentru găzuire și pentru bucate și-am ieșit lungi și încrezători pe aceași poartă albă pe care cu o zi înainte intraserăm târșâindu-ne picioarele. Acum eram mai zglobii. Copii tembeli, habar n-aveam ce ne aștepta! Să vedeți.

IMG_9879

Prima oră a trecut ușor, chiar dacă din nou am cărat la deal ca doi tregheri din gară. Mai o poză, mai un filmuleț, mai o postare pe Facebook. Când am epuizat și amuzamentele astea, am rămas doar noi și panta. Măcar nu ploua. Hei! MĂCAR NU PLOUA! Iuhuu!

IMG_5761IMG_5758

 

 

Dar cât să te țină și fericirea asta? Am urcat. Și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat.

IMG_5763

IMG_9886

IMG_9889

IMG_9903

IMG_5775

Iar când am obosit ne-am oprit o țâră, iar o poză, iar o glumă, iar o îmbătare cu peisajul năpădit de verde. Apoi, pentru că nu aveam încotro, am urcat iar. Și-am urcat, și-am urcat, și-am urcat… mă rog, înțelegeți voi! Zâmbesc eu acum, dar atunci îmi cam venea să-mi trântesc casca de asfalt și să strig că nu mai pot. Că-i prea greu, să urce Transrarăul cine l-o urca, eu până aici am putut, să se scrie la condică. Naiba mai știe să explice acum cine ne-a pus să venim cu tramvaiul pe muntele Rarău. Și Tic, mânca-l-ar mama de enervant, se zbenguia ca o nălucă, ba în sus, ba în jos, ba-nainte, ba-napoi, de zici că se încărca la soare ca panoul solar. O clipă n-a stat. Se ducea până-n umărul curbei șoselei și privea înapoi de parcă striga îndărăt: ”Haide, băi, vă mișcați și voi mai cu talent?” Îl durea fix în fundul lui drăgălaș și creț că noi abia mai răsuflam și că pe Andrei începuse să-l doară genunchiul.

IMG_5785

IMG_5793

IMG_5794

IMG_9895

IMG_5799

IMG_9933

IMG_9912

IMG_5797

În final, timp care mie mi s-a părut vreo enșpe ore, am ajuns în vârf. Când am văzut pictate în soare cele două creste ale Rarăului, mi-a trecut de tot și toate. Și de oboseală, și de deal, și de bagaje, și de foame. Acolo, în moțul Transrarăului, mi-a venit să chiui. O priveliște preafrumoasă, de lipit pe buzunarul de la piept pentru todeauna. Să-i țină cald inimii.

 

IMG_9963

Ne-am făcut o cafea chiar acolo. Cea mai bună cafea din lume, făcută pe acoperișul munților, la butelioara noastră albastră, de camping. Cafea instant, pe care am băut-o din căni de plastic, roșii, din-alea pe care le găsești pe la fântâni, nelegate, căci oricum nimeni nu le fură de ieftine ce sunt. Nu ne păsa. Puseserăm în ea o linguriță din puzderia de brazi, o linguriță de soare gălbui, o linguriță de înalt cercelat cu nori, o linguriță de vârf de munte sur. Am amestecat și-am sorbit cu nesaț. Pentru cafeaua asta perfectă am bătut atâta drum, atâta deal. Pentru cafeaua asta…

IMG_5817

Treceau mașini pe șosea și mergeau mai departe. ”Ce suflet au oamenii ăștia, mă, de nu opresc să caște gura ca noi?”, s-a întrebat Andrei. Și apoi a împins la vale un bolovan mare, de lățimea unei lopeți, care s-a prăvălit delicios până după brazi. Abia când a dispărut bolovanul l-am lăsat și pe Tic să se ducă după el, căci se zbătea în brațele mele. ”Doamne, cum se duce la vale, zici că-i piatra vieții lui”, gândesc eu cu voce tare. ”Ce, c-a fost și piatra vieții mele!”, se bățoșește Andrei. Apoi și-a luat toate hainele pe care le avea pe el, atât de frig era pe munte, căci soarele ne alinta cu zgârcenie.

IMG_5827

Era timpul s-o pornim la vale. M-am înfofolit și eu, căci la viteză bate tare vântul. Iar noi prinseserăm și 60 de km la oră, ceea ce e mult pentru tandemul nostru burdușit. Coboram de la 1438 de metri. Ghidonul era greu de controlat, iar cadrul trepida. La curbe, roata mușca cu sonor din asfalt. Toate cele trei frâne le apăsam la maximum, de-a trebuit să oprim să le răcim cu apă. Jantele erau încinse, la butuc mirosea a ferodou și a ulei ars, iar din pinioane ieșea fum. Ne-am dat seama că era de la uleiul de pe lanț. A aruncat Andrei apă pe roată, apoi am pornit mai departe. Când am oprit iar să răcim frâna, nu știu cum se făcu, dar ghidonul tandemului se roti și căzu în toate greutatea lui cu pedala fix în tibia mea. În locul acela, mama, unde m-ai învățat tu în copilărie să-i lovesc pe băieții care mă necăjeau. Acolo mă păli și-mi dădură lacrimile de durere. Mi-am pus mâna înghețată de frigul coborârii peste vânătaie și-am urcat din nou pe tandem. Eram necăjită, și că mă durea, dar mai ales că se termina valea. Ce afacere e asta, zău, să urci muntele în două zile și să-l cobori în jumătate de oră?

Am ajuns repede în satul Pojorâta. Ne-am cinstit cu o înghețată de ciocolată, apoi ne-am cumpărat de mâncare și apă. Pentru că venea noaptea, am pornit să ne căutăm loc de cort. Cam așa voiam să ne iasă socoteala în călătoria noastră: o noapte la cort, o noapte într-un pat. Venise rândul cortului și, fiind la munte, era nimerit să campăm.

IMG_5831

IMG_5835

IMG_5840

 

Am urcat optimiști un deal cât toate zilele. Așa obosiți și flămânzi, speram să găsim un locușor și pentru noi, ferit de priviri, dar generos în priveliști. Găsisem o înfundătură, în spatele cimitirului, undeva prea aproape de o cărare și de alte curți. Nu ne pria, eram siguri că nu ne vom putea odihni așa ușor de găsit. Mai ales după ce te bagi în cort te apucă fricile și claustrofobia. Simți în permanență că nu ești singur, chiar dacă, poate ești. Iar noi meritam ca, după atâta urcare pe munte, să dormim un somn sănătos.

Deja înserarea se apropia pisicește. Începurăm să întrebăm oamenii dacă ne primesc în curțile lor să ne punem cortul, căci de acum nu ne mai păsa de priveliști îmbătătoare. Căutam doar un locușor unde nu deranjam pe nimeni. Primul om ne-a refuzat. Al doilea om ne-a trimis pe câmp, de unde veneam. Al treilea ne-a spus că el vrea să taie iarba pentru animale, nu putem noi s-o călcăm în picioare. Și abia al patrulea om ne-a lăsat într-un colț de curte, unde ”nu vă are nimeni grija”. I-am mulțumit fericiți, iar eu, încrezătoare, m-am întins mai mult decât mi-era plapuma și-am întrebat timid dacă mă lasă cumva să fac și un duș scurt în casa lui. Omul m-a refuzat stingherit de întrebarea mea, spunându-mi că acum face soția lui baie. Bună însă și bucata de pământ unde aveam voie să ne instalăm și să dormim liniștiți că nu ne răscolește nimeni lucrurile.

Fără să mă spăl eu nu puteam să mă culc. Așa că mi-am umplut bidonul cu apa dintr-un izvor care curgea mai la vale și, în intimitatea nopții, m-am spălat fără tragere de inimă, căci mi-era frig teribil pe toate părțile. Ce să-i faci, viața la cort.

Noaptea se lăsă un ger fără milă, de sfârșit de iarnă. Frig ca într-o peșteră era în cortul nostru. Am aprins butelia (deși nu se face asta niciodată într-un cort), am deschis o ferestruică să intre oxigen, și ne-am făcut o ciocolată caldă să ne mai încălzim.

La câțiva metri de cortul nostru șerpuia calea ferată. Din depărtare, o alarmă sună, semn că vine trenul. Așteptam cu suspans vâjâitul, fără să știm exact cum se va simți. Dintr-o dată pământul de sub noi tremură, trenul fluieră ca o namilă, iar sunetul ne izbi de zici că trenul avea să treacă fix prin mijlocul cortului nostru. Dudui foarte aproape de noi, întâi din dreapta, apoi din stânga, ca sunetul de test din boxe, când auzi, pe rând, din toate părțile cum se plimbă un elicopter. Iubim noi trenurile, dar nu atât de aproape! Și ele urmau să vină și să plece toată noaptea. Of.

Ne-am îmbrăcat în bluze, cu căciuli și fulare, ne-am împachetat fiecare în sacul lui de dormit, pe Tic l-am chemat la mine, apoi ne-am înghesuit unul în altul să ne mai încălzim. Niciodată nu ne-a fost mai frig. Iar momentul când urma să mai treacă un tren era un mister. Apoi, așa cum se întâmplă în filmele cu proști, ne-a apucat scăpatul pe noi. Nu-ți vine, vă jur, să ieși de la puțina căldură pe care ai adunat-o pe lângă corp. Dar ce să-i faci? Am ieșit repejor. și mai repejor am intrat înapoi în cort. Apoi l-a apucat și pe Andrei. Și în timp ce era ”la toaletă”, îmi povestea cum se vede carul mare, ce spectacol de stele se joacă pe cer și cum Jupiter strălucește cât o bomboană portocalie. Muream de ciudă că eu nu m-am uitat deloc în sus, dar nici că-mi mai venea să ies din nou din cort. La sate poluare nu e ca la oraș, iar în noaptea asta cerul era senin. Prilej numai bun de poză dacă nu i-ar fi înghețat fundul lui Andrei. Poate-n altă noapte când va fi mai călduț.

Poate kilometri urcați cu greu, poate frigul, poate dușul pe care l-am făcut în iarbă, poate oboseala care se adunase de-o săptămână deja de când eram pe drum, poate refuzul oamenilor de-a ne primi și pe noi într-un colț de curte, poate faptul că în minte deja vă scriam scrisoarea asta, poate toate la un loc mi se adunară în suflet. Mi-am odihnit obrazul pe umărul lui Andrei și-am început să plâng în șoaptă.

Apoi alt tren buhăi pe la capul nostru și pe Andrei îl pufni râsul, molipsindu-mă și pe mine. Tot mai bine e când faci haz de necaz. Mi-era frig și somn, startea aceea oribilă de care speri să scapi adormind. Și-am adormit.

Într-un frig de râsu-plânsu, nu înainte să aprindem din nou butelia să încălzim nițel aerul înghețat, luându-mi pe mine și pantalonii groși și geaca de ploaie, încercând să nu mă mai gândesc cum o să se simtă prin somn trecerea trenului și străduindu-mă să nu le mai scriu în gând nici mamei, nici tatei, oamenii spre care îți zboară gândul mai ales când ți-e greu.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”

Harta Transrarăului arată așa (l-am făcut în două zile):

ziua 2

Dragă Laura și Aron,
Dragă Ioan,
Distribuie:

10 comentarii

  1. Salutare! Citesc cu nerăbdare fiecare scrisorică….parcă aș pedala si eu cu voi, sa va fie mai ușor 😉
    Spor in continuare!

    P.S. Starea are un t in plus 🙂
    „Mi-era frig și somn, starea aceea oribilă de care speri să scapi „

  2. doamne ce aventuri frumoase si si mai frumos de citit. Multumim Lau ca ne scrii cu atatea detalii calatoria voastra, ca ai rabdare si putere sa le scrii in fiecare zi. Parca suntem si noi acolo cu voi. Mai, ce locuri frumoase ati vazut…

  3. Stiu ca puteti. Nu ma indoiesc ca veti duce totul pana la bun sfarsit.

  4. Off, chiar nu pot sa cred ca v-au refuzat , să vă cantonați cu cortul în curțile lor :((( E de abia a cincea zi, parcă 😉 Succes pe mai departe 😉 :-*

  5. Ce frumosi sunteti voi, copii :* din pacate nu toata lumea e la fel si nu toti isi deschid inimile si usile pentru lume…

  6. auzii ca dormit singura intr-o camera cu 10 paturi e relativ mai bine decat dormit 10 pe juma de pat, ca la auschwitz.

    1. Era o camera pentru pelerini ( separat femei, separat barbati) asa cum sunt la orice minastire ortodoxa. Cu paturi multe, ca nu este hotel -acolo, pelerinul nu se plateste nimic, nici masa nici patul in care doarme, in lenjerie, cu perna si patura. Doar daca vrei ,poti si ai cu ce (!!!), poti lasa o mica danie drept multumire ptr gazduire. ( Cit priveste asocierea dv cu lagarul Auschwitz, este de cea mai proasta inspiratie, care nu este bine venita, cu atit mai putin drept gluma. Regretabil).

    2. ( cat despre auschwitz, e porecla unui vecin de-al nostru, mare fan vitza de vie ca numa asta se aude de la el din casa. pentru ca e mare fan, de aici i s-a tras si porecla, de la vitza de vie, witza, witz, auschwitz. vecinului cand ii fata purcica pune purceii fatati pe juma de pat sa se odihneasca, are cam 10 de obicei, si le pune muzica la casetofon tare cu basii dati la maxim , zice ca asa se ingrasa mai repede. regretabil, intr-adevar)

  7. Citind scrisorile, parca vad un nou episod dintr-un serial care as vrea sa nu se termine curand. Abia astept cartea.:*

  8. sint sigura ca va fii o carte superrrrrrrr,Felicitari si spor la pedalat :3

Lasă un răspuns