Dragă Laura și Aron,

Dimineața, cortul era încondeiat cu soare și umbre. După o noapte în care somnul nu ne-a prea tihnit, ziua asta începea cald. Iar noi aveam o sete nepotolită de-o zi însorită, după ce, de când am plecat, numai din baltă în baltă am umblat. ”Cât e ceasul?”, îl întreb pe Andrei. ”Vai, e 11:30”, îmi răspunde și-și trântește capul înapoi pe podeaua cortului. Nu înțelegeam ce se întâmplase, cum de dormirăm atât de mult? Să fi avut Rarăul ac de cojoacele noastre? Chiar atât să ne fi trudit?

IMG_9969

Ceasul lui Andrei nu mergea bine. Era 8 și jumătate și când ne-am dat seama, am avut impresia că am câștigat la loto 3 ore în plus. Iar eu tot ce-mi doresc de  când am pornit la drum e ca zilele pe tandem să aibă vreo 40 de ore, ca să avem timp să le facem pe toate. Așa că 3 ore pi dijiaba erau aur!

Scoteam întâia oară hainele de vreme bună, care până acum stătuseră curățele, împăturite. Pungășia acestei vremi este că trebuie să folosim cremă pentru protecție solară. Și-avem una bio, care-am descoperit că ne face albi ca niște stafii. Nu știam, că dacă știam n-o cumpăram. Dar acum ce să-i faci? Dă-i pe brațe, dă-i pe față, dă-i pe picioare, apoi râzi unul de altul și încearcă s-o întinzi mai bine, fără niciun spor. ”Zici că suntem exhumați”, glumește Andrei. Barem suntem protejați! Chiar dacă arătăm de zici c-am zugrăvit tulpini în livadă toată noaptea.

În cort găsirăm o urechelniță pitită într-un power bank, iar pe Tic, trei căpușe. Le-am scos înfiorată, cu o pensetă. Mititelul stă cuminte și reușesc să i le scot cu tot cu cap. Nu prea pricep eu cum de l-au mușcat, căci are toată protecția posibilă: și pipetă, și zgardă, luate din Germania, cele mai scumpe. Și uite-le dolofane, prinse de spinarea lui. Cât le urăsc! De acum trebuie să fiu geană la orice schimbare de comportament, cât de mică, a lui Tic. Dacă mi se pare ceva suspect, tiva la un medic veterinar, cel mai apropiat.

Ne-am foit pe pătrățica noastră de iarbă până pe la amiază. La câțiva metri, după un gard, doi muncitori și stăpânul ogradei tăiau niște lemne pentru construcții. Când se odihneau, se dădeau toți trei într-un leagăn mare, tot de lemn. Priveam amuzată cum cele șase picioare bărbătești se bălăngăne, de zici că erau trei copii în vacanța mare. Noi dereticam în toate direcțile, deși, teoretic, trebuia să fi fost plecați deja. Însă oricum o dregem, nu reușim să fim gata mai repede. Ba scoatem mâncarea, ba facem cafeaua, ba ne îmbrăcăm, ba împăturim, ba strângem cortul și restul de nimicuri. Andrei s-a plâns că nu facem încălzire înainte să pedalăm, dar eu cred că cel mai bun stretching e împachetul ăsta zilnic.

Domnul, în curtea căruia am dormit și-al cărui nume nu l-am aflat, ne-a lăsat să folosim o priză de la gater și să ne refacem rezerva de apă. Soția lui, Mona, ieși și ea în curte și, intrând în vorbă cu mine, îmi spuse că au în proiect să reclădească o casă din 1890, pe care vor s-o transforme, acolo în Pojorâta, într-un muzeu. La anul, pe vremea asta, toate obiectele pe care le-au colecționat până acum, își vor găsi locul acolo. Era o poveste pe care mi-aș fi dorit să o aflu mai pe îndelete, iar Andrei ar fi putut face o poză obiectelor expuse acum doar pentru ochii lor, în casă. Dar poate n-om fi fost singurii care i-au rugat să-și pună cortul în curtea lor, poate prin locurile astea-s sătui de turiști și de aceea au fost mai distanți.

Noi o pornirăm spre Vatra Dornei, trecând de câteva ori râul Bistrița. Aveam în calea noastră un alt deal de trecut: Pasul Mestecăniș. Are 1096 de m și, drept să vă spun, nouă ni se cam aplecase de atâta urcare, plus că ne cam scârțâiau încheieturile și trenurile ne treziseră din somn de câteva ori pe noapte. Pasul Mestecăniș este o trecătoare aflată la nordul Carpaților Orientali, poarta de legătură între două depresiuni: Dornelor și Câmpulung Moldovenesc, legând aici Transilvania de Moldova.

IMG_5845

Am făcut prima oprire la Popasul Păstrăvu unde ne-am linciurit într-un cornet de înghețată. O fetiță cu gropițe în obraji se îngrijea de podeaua terasei. Mătura era de două ori mai mare decât ea, însă asta nu-i încurca deloc gesturile de om mare. Noi și alți doi clienți ne adăpostiserăm de soare la ora asta. Domnul Vicu și-un tânăr vorbeau despre treburile satului și beau un pahar de rachiu. Tic se plimba printre picioarele lor ca pe tarlaua lui, iar domnul mai în vârstă îl și băgă în seamă. Era medic veterinar și dresor de căței, deși hainele de pe el nu vorbeau nicidecum de facultatea pe care o terminase și de toți câinii pe care-i salvase în cei peste 20 de ani de practică. ”Pe câinele meu l-a mușcat o viperă, i s-a umflat capul cât o minge de fotbal, nu putea să se culce decât în fund. Nu mai avea nicio șansă, până a intrat pe mâna lui nea’ Vicu. El mi l-a salvat, deși toți medicii mi-au spus că o să moară”, zice flăcăul și mai luă o dușcă. ”Ce rasă e?”, mă întrebă domnul Vicu. I-am răspuns că nu mă pricep, oricum e o corcitură Ticușor al meu. ”Eu aș zice că are mai mult din canișul pitic”. Și pe loc mi se păru că rasa i se potrivește: caniș piTIC.

Apoi, din vorbă în vorbă, îi spusei și de cele trei căpușe găsite cu câteva ore înainte. ”Nu-ți fă prea mari griji, am scos mii de căpușe din câini la viața mea și niciunul n-a avut nimic. De purici e păzit?” I-am arătat zgărdița de la gât, iar domnul Vicu a dat nemulțumit din cap. Îl luă pe Tic de-o aripă și i-o strânse mai bine, ”că dacă vrei să-și facă treaba uite așa strâns trebuie să i-o așezi, de numai o țigară să mai treacă între ea și gât. Puricilor le trebuie 24 de ore ca să se plimbe de la fund la cap, iar dacă trec de zgardă, nu-i mai omori. Zgarda trebuie să-i oprească.”

Tic stătea cuminte pe un scaun de metal care devenise dintr-o dată masă de consultații. ”Uăi, dar tu ești curat și îngrijit, uăi!”, vorbi veterinarul cu el. Iar eu mă făcusem mai mică în scaun, știind că de când am plecat, acum o săptămână, Tic a stat numai prin noroaie, a zburdat prin mărăcini și-a trecut pâraie, iar eu numai de bibilit la blana lui n-am avut timp. Domnul Vicu îi privi îndeaproape globurile oculare, îl mirosi în ureche, îl palpă pe la stomăcel, i se uită în blană, îl căută la dinți, ce mai, mi-l întoarse pe toate părțile. Apoi ceru de la stăpâna popasului un bețișor de urechi îmbibat în puțin ulei de măsline și mă instrui cum să-i curăț pavilioanele domnișorului meu creț, astfel încât să nu-i rănesc timpanul, dar să-l și iau prin toate îndoiturile, ca să nu facă otită.

Fetița care mătura se apropie și ea curioasă. O chema Denisa și avea cel mai gingaș zâmbet din lume, cu două gropițe dulci care râd din mijlocul obrazului. Ca toți copiii, are haz, și zice: ”Vreau și eu să mă fac veterinar, dar numai de pisici, că alea-mi plac”. Râdem cu toții, apoi îi fac cinste veterinarului cu ”încă un pahar din orice bea el deja”, așa cum i-am spus chelneriței. Ne spuse apoi numele lui, Victor Samoilă, și ne dădu numărul de telefon, să-l sunăm la orice oră în caz că avem probleme cu Tic ori doar avem vreo întrebare. ”Sau întrebați de Vicu, toată lumea mă știe pe aici, ca pe-un cal breaz”, zice râzând mândru, ”nu vă uitați amu cum sunt îmbrăcat”. Și-l cred, pentru că un medic veterinar bun care alege să rămână într-un sătuc e la fel de cunoscut ca și popa, căci prin locurile astea toată lumea are animale pe lângă curte. Și căței, dar mai ales animale mari și orătănii, care asigură marea parte din bucatele de pe masă. Ne luăm apoi rămas bun și plecăm în timp ce domnul Vicu ne urează succes în călătoria noastră și ”să vă văd la National Geographic!”

IMG_9972

Pedalam de zor spre Pașul Mestecăniș, unde dracu nu era chiar atât de negru, aveam de urcat 300 de m, iar panta era lină, curbele lățite languros, așa c-am urcat pe tandem, dând din picioare ca doi hamsteri. Șoferii de pe banda de coborâre ne claxonau și ne arătau thumbs-up ori ne făceau cu mâna. Andrei nu le poate răspunde la salut, căci ghidonul e greu de controlat cu două mâini, darămite cu o mână, mai ales la deal unde viteza e mică. Eu nu puteam fi pe fază mereu, căci, știți, aveam și eu de pedalat! Unii dintre șoferi insistau și claxonau și-a doua oară sau a treia oară, prilej cu care Andrei se enervă în stilul lui cu bun simț și, vrând să spună c-ar trebui să ne salute fără prea mult zgomot, căci ne bruiază, reuși să-i iasă o vorbă cu iz de înjurătură: ”Salută-mă-n tace!”

Cea mai grea parte nu e dealul, ci camioanele. Când trece unul pe lângă noi, deși șoferii se străduiesc să ne ocolească, eu, una, mă opresc din respirat. Sunt mari tare. Iar noi suntem mici, niște muște pe șosea.

IMG_9985

IMG_9984

IMG_9992

IMG_5842

Când ne-am văzut în vârf la Mestecăniș, ne-am putut da seama cât mai putem merge până vine seara și trebuie cumva să rezolvăm cu cazarea. Puteam, lejer, să ajungem la Vatra Dornei, iar eu mi-am amintit de unul din mesajele pe care am apucat să le citesc pe Facebook, unde, tot un Andrei, Andrei Boghean, mi-a spus că dacă avem drum prin orașul lui, neaparat să-l căutăm. ”Salut Laura, salut tandemul! Dacă doriți adăpost, merinde pentru frumoasa echipă pe care o formați sau doar un moment de relaxare alături de prieteni, anunțați-ne. Vă susținem cum putem sau cum aveți nevoie, cred totuși că încă se pot scrie povești minunate la Vatra Dornei” și mi-a lăsat numărul lui de telefon.

L-am sunat și-am stabilit că ne pescuiește de pe drumul principal. Drumul până la Vatra Dornei e numai un deal și-o vale, coșmarul oricărui biciclist. Am urcat zece dealuri doar ca să coborâm zece văi, ”drumul ăsta e la ciclu”, zise, pățit, Andrei. Haha! Și fix atunci începu și ploaia.

IMG_0005

IMG_0001

IMG_5843

IMG_9995

Când am intrat în oraș am apucat să transferăm banii în contul pe care l-am primit pe e-mail de la un reprezentant al Mănăstirii Neamț, apoi am oprit la o spălătorie de mașini unde văzuserăm în față mai multe biciclete. Într-un garaj, băiatul care se ocupa de spălătorie, avea într-adevăr mai multe biciclete, vreo 40 zeci, le adusese în noaptea trecută din Germania și erau claie grămadă. Nouă ne trebuia un cric dublu, un cablu de frână, o cheie de pinioane și un cablu de schimbător. Ne-a rezolvat cu aproape toate, iar cheia de pinioane ne-a dat-o pe a lui, spunându-ne că își cumpără el alta. N-a prea vrut bani, în final a acceptat doar 20 de lei, pentru noua cheie pe care trebuia să și-o cumpere.

IMG_5846

IMG_0008

IMG_0013

De acolo am plecat pe urmele lui Andrei, care venise și el călare pe-o bicicletă all-mountain, ”un bike foarte fain, cu care poți coborî și urca pe poteci de munte”, mă lămurește Andreiul meu, adică următorul nostru proiect după tandem. Ne-a condus până la casa lui, unde ne așteptau nu mai puțin de 12 căței! Raaaaaaaai!

2

3

Pe cel mai mare îl chema Dante. Și când zic mare, imaginați-vă varianta lui Baloo din ”Cartea Junglei”. Un câine care-a fost bun la casa unui om ca să păzească o stână, apoi, din cine știe ce motive, a fost probabil fugărit, căci a ajuns pe străzile orașului, unde a fost bătut și chinuit. Într-o zi s-a aciuat pe la poarta lui Andrei, unde a primit de mâncare și-o mângâiere. A doua zi a venit tot aici, a treia zi iar, până când Andrei i-a deschis poarta curții, l-a botezat Dante după un film pe care îl văzuse în săptămâna aceea și i-a spus: ”Rămâi!”

Pe cât de dulău e Dante, pe atât de blând și drăgostos. Vine lângă tine ca o pisică, îl simți doar pentru că-ți dă părul pe spate numai respirând. Te privește cu doi ochi omenonoși, de-un verde scăldat în lumină. Eu nu mă abțin și-i cuprind grumazul cu o îmbrățișare, apoi îl apăs pe capul cât o lubeniță neculeasă la timp. Are dureri adânci Dante, dacă un pic vorbești mai serios cu el ori îl pui să șadă pentru poză, se pișă pe el, la propriu. Coșcogeamite zăvodul și se pierde cu firea, deși nu-i vorbești cu asprime. Cine știe ce-o fi pătimit, mi s-ar rupe sufletul dacă mi-ar putea povesti. Și cât e el de blajin, și cum nu știe cât e de mare și puternic, de-ar frânge dintr-o mușcătură pe oricine în două.

13233239_10208494125044719_340220080_n

Tot Andrei și Maria, soția lui, l-au adoptat și pe Hambro. Un câine mijlociu, cu nasul roz ca o bomboană fondantă. Pe el l-au găsit accidentat, l-au dus la doctor și acum zburdă din nou și marchează prin curte teritoriul lui Dante. Dante e bun cu el și nu-i pasă. Știe că aici are loc și Hambro. Și Pufița, un pechinez bătrân, cu botul desfigurat tot de o mașină. Așa-i norocul unora dintre câinii străzii, ar muri dacă nu s-ar întâlni cu niște oameni anume care le schimbă viața. Știți vorba aia? Să plantezi un pom, să clădești o casă, să crești un copil… Eu aș adăuga și: să salvezi un câine.

Maria și Andrei au și nouă căței de rasa Akita: Suki, Kaida și șapte bulgărași de numai trei săptămâni. Sunt cu toții aceeași rasă cu loialul Hachikō. Știți filmul? Dacă nu, musai să-l vedeți. Eu nu m-am mai putut opri din plâns când l-am văzut. E o poveste din acelea în care ai vrea să poți păși, să-l mângâi pe Hachikō, să-i dai un bol de apă și să aștepți o vreme lângă el.

Dar nu vă mai zic, că iar mi se înmoaie genunchii și văd în valuri literele. Mai bine să vă povestesc cum, în ora următoare, aveam să fim cei mai norocoși oameni de pe pământ. Sau cel puțin așa ne simțeam noi. Să vedeți. Eram prin curte, alergam și rostogoleam cățeluși, iar în vizită venise pentru o prietenă a gazdelor noastre o maseuză, tot Maria o chema. Am întrebat-o cu răsuflarea tăiată, de zici că ajunsesem chiar atunci fugind până în Vatra Dornei, dacă are timp să ne facă și nouă câte un masaj. Un masaj! După o săptămână de pedalat zilnic, de dormit la cort și de împins tandemul, un masaj suna ca și cum azi, atunci, în mai, venise Crăciunul. Și pe Moș Crăciun îl chema Maria. Și Maria avea niște mâini fine, care relaxau, răsuceau, netezeau și bucurau mușchii. Apoi iar de la capăt. Era aniversarea noastră de o săptămână pe tandem și drept cadou ne-am lăsat frământați de miraculoasa Maria. O ființă delicată și mărunțică, pe care am întrebat-o mai mult în serios decât în glumă dacă n-ar vrea să vină cu noi pe tandem, în căruță, c-o cărăm noi numai să ne facă în fiecare zi masaj.

Mirându-ne că n-am adormit pe masa Mariei, ne-am strecurat în așternutul cald, recunoscători Facebook-ului că ni l-a scos în drum pe Andrei, că dormim într-un pat adevărat, cu burțile pline și hainele spălate, că suntem mai bogați cu câțiva oameni și câțiva căței.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei.

Harta zilei arată așa:

ziua70

Dragă Ileana,
Dragă mamă, dragă tată,
Distribuie:

6 comentarii

  1. Oamenii cu suflet fac lumea mai frumoasa! Drumuri bune!

  2. Bravo Maria. Mare pomană ți-ai făcut.

  3. O poveste asa cum imi plac mie: catei frumosi si blinzi, oameni bun cu suflet mare, copaci infloriti si acel stat de fericire contagioasa cu care m-ati obisnuit! Va pup cu drag si va multumesc pentru aceasta calatorie frumoasa si pentru posibilitatea de a vizita cu voi locuri de vis din frumoasa noastra tara!

  4. Adinca plecaciune lui Andrei si Mariei, care v-a omenit in casa lor cu suflete blinde si pure. Si cum se putea sa fi fost altfel, caci nu degeaba se spune ca ”cine se aseamna se aduna” , doar v-ati recunoscut dupa frumusetea interioara ce poarta pecetea iubirii vietii si sufletelor care nu cuvinta. Ca asa a fost lasat, acolo unde omul si animalele se inteleg prin ginduri, acolo e revarsata gratia divina. Si nu e nevoie sa o vezi, caci o simti in tot ce te inconjoara…ca un miraj.
    Felicitari pentru scrisoare, pentru fotografii, pentru verva minunata pe care o revarsati fara sa stiti. Toti trei!

  5. Uneori am senzatia ca sunteti doar niste personaje din povesti….ireal de frumosi si traiti intr-o lume de basm….va simt in stare sa schimbati intreaga omenire,sa fiti un exemplu pt toti pamantenii,sa devenim mai buni,mai iubitori,mai frumosi….multumim ca existati(si in numele animalutelor iubite si iubitoare)

  6. ce frumoasa poveste,Felicitari din inima tuturor!!!!!

Lasă un răspuns