Dragă Ioan,

Pe cer, albi ca laptele, norii pluteau rotunzi. Din loc în loc, ca niște petice, cerul se zărea de-un albastru adânc. La fiece bătaie de vânt poarta grajdului scârțâia ușor. Soarele lumină încăperea lumii iar noi ne trezirăm în fâneața înaltă, cu miros de pășune în nări. Iarba miroase într-un fel când e pârjolită de raze. Fraged, a munte.

IMG_5687

IMG_5693

IMG_5690

Era prima zi când nu ploua. Și prima zi, de douăzeci de ani, de când dormeam din nou în fân. Scârț-scârț mai făcea din când în când ușa din lemn bătrân. În rest, doar liniște. Domnul Benone se temu că-n revărsatul zorilor o să ne trezească minerii când pleacă la muncă. Îi încarcă câte 30 în dube și-i duce peste deal. ”Ăștia chiuie, fluieră, strigă, niciunul nu-i întreg la minte. Dar dacă nu te duci fericit la serviciu, degeaba te mai duci”, ne zise. Însă noi am dormit ca doi pensionari surzi. Nimic și nimeni nu ne-a zgâlțit somnul, nici șipcile de lemn de sub noi care se curbară spre mijloc.

Când ne-am trezit ne-a împresurat senzația că pe tot pământul ăsta mai existam doar noi trei, noi trei și calul domnului Benone, care se uita în zare, undeva deasupra frunții munților. Privirăm și noi în aceeași direcție. Se deșira sub ochii noștri un peisaj pe care oricât l-ai privi, nu te saturi. Rămâi flămând. Flămând de rouă, flămând de munți, de brazi, de geana soarelui, de păpădii, de animale și-n general… de viață.

IMG_5698

IMG_5739

Aș fi vrut ca timp de o săptămână să nu mai fac nimic altceva decât să mă culc sub greutatea bucății acesteia de cer și să mă trezesc tot sub ea. În cortul nostru odihnit pe fân. Noi trei și e de ajuns. Până la sfârșitul lumii.

IMG_5694

Dar trebuia s-o luăm din loc, aveam o țară de văzut. Am mai pus de-un foc să ne uscăm ultimele lucruri ude, am pus rezemat de-un brad panoul solar să încarce bateriile, apoi ne-am dus pâș-pâș numai cu sacii de dormit pe noi până la izvor, să ne spălăm ș-apoi să ne echipăm de pedalat. Apa era năprasnic de rece, îți venea să te stropești cu ea doar un pic în obrăjori, nu să te speli peste tot cum era musai la noi. Am țopăit noi pe acolo, am râs unul de altul, ne-au clănțănit și dinții, ne-au înghețat gaibaracele, am umblat repejor și-n cinci minute am năvălit în haine.

Tare mult timp ne ia să împachetăm. Una dintre cele mai mari probleme pe tandem este că seara bagajele explodează, nu știm exact cum se întâmplă, e un mister. Problema e că a doua zi de dimineață trebuie să le strângem. Și durează de ni se apleacă, iar și iar, aceleași lucruri, în aceleași genți. Mereu ne promitem că ”azi despachetăm numai esențialul”. Ș-apoi nu știu cum se face, că fără voia noastră, esențialul explodează și ajungem iar la fundul genților.

IMG_5706

Am plecat apoi spre crâșma unde deunăzi ne-am uscat hainele pe calorifer, ca să ne bem cafeaua și să ne încărcăm laptop-urile. S-a nimerit ca tocmai atunci să vină poștărița Dana și să aducă factura la curent. Crâșmărița o deschise și citi tare: 11 milioane. ”O bodegă cât o cameră și ia uite cum ne arde.” Iar noi ne încărcam toată aparatura la cele două prize din perete. Ne-am străduit cât am putut să facem consumație, să amortizăm curentul folosit. Apoi, au venit minerii ieșiți din schimbul întâi și-au umplut cârciuma, așa că toată lumea a uitat de noi.

Am tot așteptat să plece ploaia, dar n-am avut baftă, ne-am hotărât într-un târziu să ieșim în perdeaua de stropi. Iar fedeleș în aceleași haine pe care le purtăm deja de câteva zile. Gecile de ploaie, pantalonii groși, husele de papuci, mănușile, toate bagajele acoperite și hăinuța de ploaie a lui Tic. Ne-am putea echipa cu ochii închiși deja.

Înainte să ne urcăm pe șei ne-am hotărât să mâncăm. Crâșmăreasa, care ștergea niște mese pe afară, ne-a întrebat: ”Luați prânzul?”. Iar noi i-am zâmbit și-am continuat să bobinăm în ploaie două iaurturi cu cereale.

După câțiva kilometri pedalați, eram fleașcă iar. Asta nu-i o stare cu care te poți obișnui. Picăturile se preling peste tot. La fiecare oprire îmi storceam mănușile înainte să mă urc pe șa. Curgea ca dintr-un păhărel de țuică. Îl mai verificam și pe Tic, care era tot pleoștit pe sub husa lui roșie. Tremura ușor, așa că l-am mai învelit cu singura bluză pe care o mai aveam. Apoi o luarăm iar la pedale, ușurel la deal. Pe lângă noi trecură doi copii cărora nu le păsa prea mult de ploaie, mergeau în pas tărăgănat pe lângă drum, fără prea mult chef. Pesemne că au crezut că nu suntem din România, căci, în dreptul nostru unul din el a zis cu voce tare: ”Iote, Bulă și Strulă!” Iar noi am râs pe sub gulerul gecii care ne acoperea până sub nas.

Pe când ploaia s-a oprit, aproape de Transrarău, umerii mei au cedat. Mă luase o durere într-un mușchi din partea stângă de nu mai puteam ține ghidonul. Strada era goală, așa că m-am hotărât să o iau ușurel pe jos, cu Tic țopăind în jurul meu. Andrei a continuat pe tandem, căci panta era lină. Când a început dealul serios, a coborât și Andrei de pe căluț și-am început să împingem când eu, când el, când amândoi. Din când în când, peisajul se cerea fotografiat, așa că eu rămâneam să sprijin tandemul, iar Andrei se plimba de colo-colo căutând unghiul perfect. Și-i ardea de glume, pe loc a inventat un banc:

–          Unde găsești un Baban cu un tandem?

–          …

–          Unde l-ai lăsat.

IMG_5705

Eu, una, am râs vreun kilometru. Măcar starea noastră de spirit era însorită. Și peisajul, oh, peisajul, te fermeca. E un drum care trebuie făcut pe jos. În cazul nostru pe lângă tandem. Dar astfel ai timp să guști fiecare curbă, să măsori din priviri copacii feluriți, să aduni în amintire frumusețea fără de pereche a pădurii, să te bucuri de goana lui Tic, care se făcu degrabă ca un purceluș, împingându-și la vale, printre rădăcini, niște pietre laolaltă cu conuri de brad. Transrarăul e un drum care nu se poate descrie, nu se poate picta ori zugrăvi. Trebuie trăit.

IMG_5722

IMG_5718

IMG_5707

IMG_5729

IMG_9875

După cinci kilometri de șosea șerpuindă cu o înclinație de 10%, pe când ploaia ne întâmpină iar, n-am mai putut. Eram lihniți, eram slăbiți de puteri, eram iar murați și deznădăjduiți când vedeam că vine noaptea și noi n-am urcat decât o jumătate de munte. Se nimeri să fim în dreptul Mănăstirii Sihăstria Rarăului, unde ne-am gândit să înnoptăm.

IMG_5742

”Potrivit tradiției, aici a fost o sihăstrie înființată de cuviosul Sisoe, spre sfârșitul secolului al XV-lea. Se mai spune că, după anul 1538, când Petru Rareș a fost schimbat de la domnie, soția sa, Elena, împreună cu copiii, s-au ascuns în Rarău, fiind ocrotiți de călugari. Drept mulțumire, voievodul le-a înălțat o biserică în locul celei vechi și astfel a luat ființă schitul Rarău, în fosta sihăstrie Dodu”, citim într-un fragment. După brazi, la adăpostul norilor plumburii, găsim o poartă albă, primitoare. Împingem tandemul până în curte și-un călugăr ne poftește să-l așteptăm pe părintele Veniamin.

IMG_5740

Am fost primiți foarte cumsecade. ”Sigur că vă cazăm”, ne spune părintele apărut în haine de lucru, ”însă la noi orânduiala e ca femeile să doarmă la femei, iar bărbații la bărbați. Cu cățelul nu știu cum să facem, n-are voie în camere, încercați să-l culcați pe hol”. Și Tic cel murdar lipa-lipa făcea prin bălți, cu burta neagră și spinarea udă, de nici n-aveam cum să mai încerc să-l înduplec pe părinte. Avea dreptate. Ne-a condus pe fiecare la camerele noastre, ne-a cerut buletinele și ne-a mai spus că, tot în orânduiala primirii sub acoperișul lor, trebuia să venim și la slujba de la miezul nopții. ”Măcar o jumătate de oră sau o oră”, ne-a sfătuit.

Apoi ne-a îndrumat de unde să luăm o cutie de carton pentru Tic, același călugăr de la poartă ne-a dat două mâini de fân și, cu jumătate de inimă, mi-am instalat cățelul în holul casei unde dorm pelerinii și alți drumeți. Pentru că ne era foame, un muncitor ne-a arătat unde e bucătăria, iar eu l-am întrebat și dacă-l pot lua pe Tic cu noi, căci era cam frig pe holul unde ușa stătea deschisă. ”Ei, lasă nu-ți fă griji amu pentru el”, și-și încruntă ochii albaștri, ”că dacă se prăpădește, îți găsești altul. Doar câinii se înmulțesc azi mai mult ca noi, oamenii!”, mi-a zis cu ciudă flăcăul cu păr bălai și fața roșie de la soare. Apoi a făcut drum întors spre ușa clădirii, călcând apăsat cu ciubotele de ploaie. Am mai stat o vreme să ascult pașii lui, ca nu cumva să-l lovească pe Tic. Prea cu asprime vorbea de căței. Doar lătratul lui Tic l-am mai auzit scurt și-apoi liniște. Așa că am plecat cu sufletul mai ușor spre bucătărie.

În sala de mese se întindeau bănci rudimentare, de lemn și mese cu mușama înflorată. Mirosea simplu, a pâine. E simplitatea  aceea îndestulătoare a mănăstirilor. O cunoșteam de când, în facultate, locuisem trei zile la Mănăstirea din Izvorul Mureșului, scriam un reportaj. Un călugăr care ne-a zărit intrând a venit în urma noastră și, fără să ne întrebe prea multe, ne-a adus două farfurii, o solniță, două linguri, o oală mare cu ciorbă și una la fel de mare cu mâncărică de fasole. Vorbeam în șoaptă și mâncam cu poftă. Bun mai era totul!

IMG_5747

IMG_5743

IMG_5749

Când ne-am întors la camerele noastre, pe Tic l-am găsit în cutia lui, acoperit cu o flanelă de lână. În inimă mi se topise ceva și-am vrut imediat să-l cunosc pe omul care mi-a învelit cățelul. L-am aflat repede. Îl chema Marius și muncea deja de câteva săptămâni la mănăstire. A avut și el un pechinez, Toto îl chema. Peste tot îl lua cu el, doar o dată n-a putut și l-a lăsat în grija cuiva. Neștiind cum stă treaba, prietenul lui i-a dat oase de pui cățelului, iar la o săptămână Toto i-a murit în brațe, plângând. Nu și-a iertat-o nici azi că l-a lăsat în urmă. ”Cățelul tău lătra, că-l zgândăra tăntălăul cu ciubota. Am ieșit și l-am luat de urechi. Tremura ăsta micu, așa c-am pus ceva pe el, nu mă lăsa altfel sufletul. I-am dat și un pic de cozonac, dar n-a vrut. Încearcă și ia-l în cameră, nu zice nimeni nimic, îi curent pe hol, nu poate dormi acolo”, mi-a zis Marius.

IMG_5754

IMG_5756

L-am băgat pe Tic în cameră, cu tot cu cutie, lângă calorifer. Când părintele a trecut pe hol i-am arătat isprava și l-am întrebat dacă e în regulă. A zâmbit aprobator. Apoi Marius, venind să vadă ce mai face Tic, dacă s-a încălzit, dacă a mâncat ceva, dacă a băut apă, mi l-a cerut un pic în camera bărbaților. Cum să nu-l dau? L-a luat cu tot cu cutie.

La ora 11 fără cinci minute, ora călugărilor (căci la mănăstire ceasul nu se dă ca la noi, cu o oră înainte sau o oră înapoi), ora 12 fără cinci minute ora noastră, m-am întâlnit cu Andrei pe coridor, să mergem la slujbă, așa cum ni s-a spus. Și-am aflat de la Andrei că Tic e deja în patul unuia dintre bărbați și că-i mângâiat și alintat de zor. Fix ce avea nevoie mititelul, dar eu nu puteam să-i ofer. Am plutit până în biserică, unde a început slujba de noapte, după ce un călugăr a bătut toaca și clopotele au sunat blând în noapte, chemând credincioșii mai aproape.

”Mănăstirea Rarău este ridicată sub ocrotirea Sfântului Ioan Bogoslovul și păstrează cu credință ”Icoana Maicii Domnului”. O altă icoană, considerată și ea făcătoare de minuni și adăpostită de Mănăstirea Rarău, este și cea a Sfântului Ioan Evanghelistul”, ne spune unul dintre pelerinii veniți în aceeași noapte cu noi, din Galați.

13235942_10208471937210037_2036086127_n

După slujbă, m-am întors întors în camera cu paturi rânduite astfel încât cât mai multe femei să poată pună aici capul pe pernă. Sunt mai multe perne decât paturi, căci aici dorm și câte trei oameni în două paturi. În colțul acesta de lume totul e cumpănit să fie destul, dar nu îndestulător. Atât cât are nevoie cu adevărat trupul. Orânduială cu care învățăm să ne deprindem și noi de când am plecat în călătoria noastră. Tot ce încape în bagajele bicicletei e destul, nu ne lipsește nimic. În inimă e loc acum să trăim până la miez tot ne înconjoară.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”

Harta Transrarăului arată așa (l-am făcut în două zile):

ziua 2

Dragă mamă, dragă tată,
Dragă Matei,
Distribuie:

9 comentarii

  1. Să vă fie presărat drumul de oameni senini şi vreme bună! Mă emoţionezi mereu, dragă Laura, cu acuitatea cu care surprinzi fiecare detaliu. Într-adevăr, eşti un om minunat…Vă îmbrăţişez cu drag!

  2. Cites randurile scrise cu o mare viteza si cu”pielea de gaina”,traind la intensitate maxima fiecare cuvintel! Drum bun sa aveti!Astept cu nerabdare urmatoarele scrisori!?

  3. Of, așa rău îmi pare că n-am mai ajuns pe Rarău cât ați fost și voi :(…
    Spor la pedalat, dragilor! Sper să se schimbe vremea mai în bine de-acum, să nu-l mai mureze atâta pe bietul Ticușor. Sau pe voi 🙂

  4. Sunteti geniali si mai ales o lectie de viata pentru noi … Multumim si felicitari ca va traiti viata asa cum vreti fara sa lasati limitele societatii sa fie si limitele voastre…

  5. Foarte frumos! Felicitari pentru ceea ce faceti!

  6. Mult succes va doresc dragilor. Citesc articolele cu drag si ma bucur ca intalniti oameni cumsecade. Astept cu drag urmatoarea postare. Imi doresc intr-o zi sa am curajul vostru si pe cineva langa mine cu care sa plec de nebun in lume cu bicicleta. Va pup

  7. Ce frumos e sa-ti urmezi visul si sa-i face si pe altii sa viseze. Ce frumos traiti fiecare clipa, asa cum vine ea, cu ploaie, cu frig, cu interdictii in manastire dar si cu recunostinta pentru ce vi se da . frumoase suflete aveti !

  8. Citesc cu drag tot ce scrii Laura, abia astept sa vad pe unde va mai poarta pedalele in aventura voastra pe plaiurile romanesti. Drumuri bune si vreme frumoasa! Va pup

  9. Oameni buni, atat de pironit am ramas, incat nu va pot transmite decat urmatorul sfat: „tabaciti-va” ochii cu tot ceea ce coltul romanesc va incanta

    Catre ceilalti care tanguiesc dupa „frumusetea fara de pereche a padurii”, nu ratati prilejul ! La cum se defriseaza…..

    P.S. M-ati silit sa deschid DEX-ul. Gaibarace !?!???? (dupa context, banuiam) 🙂

Lasă un răspuns