Dragă Evelina și Andrei,

”Am ascultat de gândul cel dintâi”, așa continua și poemul. Ne aștepta, dincolo de niște dealuri, lacul Colibița, al cărui nume de alint e ”marea de la munte”. Ăsta e rostul călătoriei, să aibă și înainte și înapoi priveliști auguste și oameni care-și fac drum spre sufletul tău. Rostul plecărilor e să te rupă dintr-un loc ca să te arunce în altul. Și tot așa.

DCIM100GOPROGOPR1177.

Am împachetat, am încărcat din nou tandemul odihnit și ne-am luat rămas-bun de la mic la mare: Găbiț, Mălina, Ioana, Maria și Marius. Înainte să ne ureze cale bună, Maria a vrut să încerce cum se simte drumul de pe șaua mea, așa că Andrei a luat-o pe bicicletă, un pic la vale, un pic la deal, ca să dea și din pedale, să-i facă dreptate tandemului. Mălina, din brațele lui Marius, plângea. Mai târziu i-a spus mamei ei în șoaptă că i-a fost frică să n-o răpească Andrei, ca-n basmele cu căpcăuni.

Dintre toți, pe mine m-a răpit căpcăunul cu ochii verzi. M-a dus cu viteză, la vale, prin ploaie. Pe sub gluga gecii, zâmbeam un zâmbet lat, chiar dacă Andrei nu mai contenea să-mi explice nu știu ce despre camera GoPro, că tocmai dibuise niște setări noi. Când e pasionat de ceva, apăi e pasionat până mă plictisesc eu și încă vreo alte cinci minute.

”Laura, nimeni nu ne invidiază, haha”, l-am auzit spunându-mi în ploaia rece, de munte. Și pe lângă noi treceau doar oameni adăpostiți în mașini. ”Ei, lasă, că nici noi nu invidiem pe nimeni!”, i-am răspuns. Și nu mințeam deloc. Suntem îndrăgostiți de tot ce ni se întâmplă. Poate Andrei a spus-o mai bine în prima noastră noapte dormită la cort: ”Noi ne-am căsătorit cu drumul”. Și drumul ăsta e cu toane, ca tot omul, e cu vreme bună, cu vreme rea, cu surprize după cotituri, cu nopți de dragoste, cu dimineți reci, cu râsete, cu tăceri, cu mirări, cu alte și alte descoperiri în fiecare zi. Le trăiești pe toate de-a lungul unui ”la bine și la rău” preschimbat în ”la vale ori la deal”, ”pe soare ori pe ploaie”. Cum altfel decât să mergem mai departe, împreună, având nevoie unul de altul? E doar o altă definiție a iubirii.

DCIM100GOPROGOPR1180.

Eram binedispuși, chiar dacă ne ploua în gură, iar roțile fugeau ude la vale, stropind pe pantalonii noștri cu lungi șiroaie de noroi. Andrei schimbase trăncăneala dinspre GoPro înspre vorbe de-ale lui, spuse cu glazură fălticeneană: ”Ploaia ne-o dă ca la hrușiov, dar noi avansăm în lume. Hai, Laura, dă-i și tu din tambur!”. Toate cuvintele astea doar ca să-mi spună să pun și eu frână. Păi, să nu mori de dragul lui? Mai apoi, și-a mai amintit și de-o glumă:

–          Ce e lungă, cu capul roșu și miroase a urină?

–          …

–          Borna kilometrică.

O, da, e frumos la noi pe tandem!

După ce ne-am îmbătat de vale, drumul nostru o cotea la stânga. Părăseam șoseaua, căci trebuia s-o apucăm peste deal, spre Colibița. Noi și-un tractor, atât de prost era drumul. Și pentru că urcam, ne-am dat jos din șei și-am început să împingem tandemul. Adică Andrei, că eu desfăceam portocale. Lui Tic i-am pus haina de ploaie și i-am dat voie pe jos, prilej cu care noi doi molfăiam feliile dulci și zemoase în timp ce vorbeam, mai mult decât ar face-o oricine, despre fundul creț al lui Tic.

DCIM100GOPROGOPR1182.

Când s-au terminat și portocalele și glumele pe seama lui Tic, mi-a venit mie rândul să împing tandemul, iar Andrei să se joace cu camera GoPro. I-a agățat-o ăstuia mic de zgardă, curios cum se vede lumea de la nivelul lui. Iaca așa:

Mai era mult până sus, iar noi epuizam buna dispoziție. Nu cred că eram nici la jumătate, aveam de străbătut prin noroiul ca un aluat, hăt-hăt, cale lungă, până sus în deal. Ploaia n-a stat aproape deloc, bălțile se întețeau, Tic sărea ca o capră peste ele, noi oboseam, iar capătul drumului nu se mai zărea, ai fi zis că se termină pe lumea cealaltă.

Un harabagiu cu căruța cobora spre noi.

–          Hristos a înviat! Colibița e încolo?

–          Hristos a-nviat! Ce a-ți zîs?, ne întrebă moșul neauzind nimic din ce-am strigat eu.

–          Adevărat că a înviat! Colibița e încolo?

–          Adevărat, o-nviat! Numai bine, sănătate!, și ne face un semn larg cu mâna, de la revedere, mânând apoi caii s-o ia din loc.

No, bine. Îi zâmbim și noi și pornim mai departe pe ghicitelea, poate nimerim. Cerul muced nu ne ierta. Ploua neclintit de oboseala noastră. Ploua, ploua, căci ce altă treabă au norii decât să moară plouând, doar ca alți nori să se nască?

După un timp, iată-ne în vârful dealului, reușirăm din nou să urcăm la peste 900 de m altitudine. Cerul încă se scutura ca un câine ieșit din apă. Drumul continua lutos, dar nu ne mai păsa. La picioarele noastre începea să se ițească, de după copaci, lacul Colibița, în covata vârfurilor Strunior și Bistricior (1900m). Și tot coborând spre el, ne umplu toată vederea cu luciul apei ascuns între umerii povârnișurilor verzi. O frumusețe de locușor românesc!

DCIM100GOPROGOPR1223.

IMG_6030

Am mâncat bucatele pregătite de Maria sub o umbrelă de stuf, Tic și-a făcut de lucru cu peștii dintr-un lăcușor artificial, Andrei a vârât GoPro-ul în apă, să-i filmeze, iar eu mi-am îndesat în toate buzunare liniște și aer curat. Dintr-o dată soarele fugări norii și se cuibări ca o cloșcă peste lac de parcă atunci, la fix ora aia, și-a dat întâlnire cu noi, să-i iasă lui Andrei pozele frumoase.

IMG_0117

IMG_6008

IMG_0128

Toate împrejurimile te chemau să le bați pe drumuri de picior. Lacul Colibița e frumos, sunt sigură, privit din orice unghi. Are 270 de hectare și 13 kilometri lungime. Știți de unde-i vine numele? Legenda spune că aici, în 1850, când lacul nu exista, locuiau 14 oameni care formau un sat. Și pentru că toți trăiau în colibe, i-au spus satul Colibița. Pe vremea comunismului, în 1979 s-a născut ideea creării unui lac de acumulare cu scop hidroenergetic, așa că satul, care avea acum mai mulți locuitori, a fost strămutat în localitatea care acum se numește Mița, iar vatra a fost inundată.  În urmă a rămas doar numele de odinioară și-un loc unde apa a îmbrățișat poalele munților. Se spune că pe fundul lacului e și vechea biserică a satului, construită în 1869, pe care nimeni nu s-a îndurat să o dărâme, când barajul a fost construit. Când apa scade, tot legendele spun că se poate vedea crucea din turn, ca un blestem rămas peste timp, cerându-și în fiecare an jertfe omenești.

IMG_6033

Monografiile, însă, vorbesc despre demersurile de strămutare a bisericii și a cimitirului vechi la ”coada lacului”, mai sus cu aproape un kilometru. La 24 noiembrie 1983 s-a oficiat ultima liturghie în biserica veche, după care a fost demolată, rămânând pe fundul lacului doar fundația.

IMG_5997

Ne-am putut desprinde de la malul lacului abia când norii au închis iar poarta cerului. Ne-am suit în șa, luând-o ușurel la vale, să putem căsca gura la drum. A fost, poate, cea mai frumoasă vale din viața noastră. De un verde în dezordine, cu stânci surori cu șoseaua, cu asfaltul plombat și vălurit (dar nici nu mai conta), cu răcoarea și singurătatea pădurii care își întindea copacii până lângă noi.

DCIM100GOPROGOPR1224.

Planul era să ajungem la Bistrița. Dar cum pe noi ne-a uitat timpul la malul lacului, abia am ajuns în Bistrița Bârgâului, apoi în Prundul Bârgăului, unde ne-am dat seama că o să ne muște de fund întunericul, iar din dreapta orizontul nu se mai vedea de-o furtună deasă care năvălea spre noi. Ce era de făcut?

Am sunat-o pe Maria. Maria noastră, de care abia ne despărțiserăm, cu claxonări de mașină, cu mesaje de dor, cu lacrimile Mălinei și miorlăitul lui Tic, care și el, mititelul, se atașase, cu promisiuni că o să ne revedem curând, când ei, musai, vor veni la noi în vizită în Germania. Ca atunci când fluturi cu dor batista către cel care pleacă, accepți despărțirea, începi să te obișnuiești cu gândul, și aista, de-o plecat, se întoarce că și-a uitat pălăria. Fain, nu?

Maria și Marius se pregăteau să meargă la nuntă, noroc că i-am prins după ce s-au ferchezuit. Zicem noi că nu i-am deranjat prea tare. Ei să-și scrie propria scrisoare dacă vor să spună adevărul. Le-am zis unde suntem, și-au venit să ne pescuiască, din nou, cu mașina. Frumușei și cu bujori în obraji, s-au crezut scăpați de musafiri până când iar s-au trezit cu noi pe cap. Ne-au băgat în mașină și Maria ne-a zis: ”Unul să nu scoată nicio vorbă până nu termin ce-am de zis! Uite care-i planul: lăsăm tandemul la restaurantul părinților mei, vă luați numai ce vă trebuie peste noapte, vă ducem înapoi cu mașina la cabană, dormiți acolo, iar noi venim mâine dimineață cu micul dejun. Dacă vă e frig, vă faceți focul în cazan. De-acum sunteți de-ai casei, o să vă descurcați. Mâine dimineață venim cu toții cu mașina, înapoi la tandem. Ați priceput?”

Dragii de ei! ”Suntem două căpușe, nu mai scapă oamenii de noi!”, zice Andrei. Și-apoi am ținut-o numai în glume și-n mișto-uri până la cabană. Ne era dor de ei, mai mult decât am fi putut recunoaște. Îmi cădea bine să fim iar împreună și abia așteptam să vină dimineața.

Așa că iată-ne în același loc, trei nopți la rând. Din poarta cabanei le făceam cu mâna celor doi nuntași care se se depărtau și le strigam ca niște gazde bune: ”Mai poftiți pe la nooooooi!”

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”. ajutând astfel la tipărirea ei.

Harta de azi arată așa:

Capture

 

Dragă Bianca și Bogdan,
Dragă buni,
Distribuie:

4 comentarii

  1. Celui mai frumos trio pe care l-am ”citit”, ”vazut”
    cu placere, cu nerabdarea si bucuria pe care o ofera cuvintul scris, din inima incarcata cu talentul primit de la divinitate.
    Sunteti unici, tot asa cum suntem fiecare, sub soarele ce ne rinduieste viata. Dar atiti de diferiti… caci ce ne-am face daca am fi toti la fel?
    Si daca va privesc cu admiratie fotografiile si filmarile, chipurile frumoase, care in loc de farduri emana o energie demna de invidiat, ma felicit ca mi-am facut anticipat un dar pentru Craciun: viitoarea voastra carte, pe care o voi astepta ca pe o surpiza.
    Ce va doresc? Mult, putin, cite ceva din ceea ce are nevoie fiecare dintre noi pentru a fi: sanatate si bucurii!
    Ca de fericire, stiti voi singuri cum sa o creati, cum sa o intretineti, unul pentru altul, in doi pentru al treilea. Pentru TIC! Cel care da cel mai mult din lumina interioara a acestui trio pe tandem.

    Va imbratisez cu drag, mult drag.

  2. Se scutura rau pamantul de la inaltimea lui Tic. 🙂 Zici ca-i un cutremur permanent.

  3. Averio are mare dreptate…..eu nu sint asa de priceputa la scris dar tin sa va felicit si va doresc din inima toate cele bune si mult succes in tot ceea ce va propuneti!!!!

  4. Multumim tare mult 🙂 Sunteti cu adevarat speciali. Pupici de la Evelina, Andrei si Betumen (ghemotocul nostru de blanita)

Lasă un răspuns