Dragă Daria și Caya,

Am fost cam morcoviți în ultimele zile. Dar în dimineața de 5 mai ne-am trezit ca-ntr-o dimineață de Crăciun, plus ziua mea, plus ziua lui Andrei, plus ziua de salariu, plus Anul Nou. Cântam! Amândoi. ”Ne bem cafeaua și plecăm!” Cinci cuvinte care au sunat atât de natural, de parcă asta făceam în fiecare zi. Dar nu. Ziua asta anume a fost visată și răsvisată îndelung. A fost ziua pentru care ne-am întors lumea cu picioarele-n sus, doar-doar se va întâmpla.

Și iacă-tă-ne. O trăiam! Ne-am împachetat ultimele lucruri, am îndesat niște sendvișuri și câteva bucăți de pască pe unde-am mai avut loc în bagaj, am râs de Andrei când bunica lui mai voia să-i pitească și două felii de cozonac în buzunarul gecii, am verificat încă o dată dacă avem totul, l-am vârât pe Tic în coșul lui și-am fost gata de drum. Astăzi porneam spre Mănăstirea Neamț, la 55 de km depărtare. Doamne, că lungi mai suntem cu tandem plus căruță… O îmbrățișare bunicii, o îmbrățișare mamei lui Andrei, o poză în fața casei unde a locuit Ion Creangă pe când învăța la școala de catiheți din Fălticeni, apoi gata. Am pornit. Doar noi și drumul.

După douăzeci de minute ne-am oprit. Am sărit de pe tandem, ne-am așezat pe un trotuar și-am așteptat să ne revenim. Eram doi saci de emoții și stres. Tot ce trăisem în ultima lună se aduna parcă acum în coșul pieptului, gata să-l spargă. Tandemul doldora de bagaje ne părea nefamiliar, șoseaua făcea pe nebuna, numai dâmburi și vălurele, iar mașinile vijeleau pe lângă noi, mult prea aproape, mult prea grăbite și uneori mult prea… camioane. Știam că trebuie să ne obișnuim, dar pentru moment ne simțeam ca doi pui de vrabie căzuți din cuib.

Am mai făcut o rocadă de bagaje, am mâncat un pic de cozonac, ne-am îmbărbătat nițel și-am pornit. Hai, mai încercăm o dată. Gata. Doar noi și drumul.

IMG_5434

Și ploaia. Ne bucurarăm că poate o fentăm, o furtună se zbătea în stânga noastră, alta în dreapta, iar înainte se întindea un cer albastru, încălzit de soare. Însă din spate nu ne gândirăm că o să ne înhațe cu turbare o ploaie din aceea de-ți vine să iei în casă și câinele din curte. Ploua fabulos, povara norilor se arunca spre pământ cu sete și furie. Aerul se făcuse dintr-o dată un gri dens, iar din ștreșini apa ropotea în sunet de ligheane lovite unul de altul.

Adăstarăm într-o casă părăsită, lucrul cel mai înțelept de făcut. Un sfert de ceas am privit de la ferestrele fără geamuri cum liliecii se îndoaie de la vânt, iarba se culcă până la pământ, iar o căruță gonește pe șoseaua udă. Tic și-a găsit de lucru cu niște pietre de pe podea, Andrei era cu aparatul la ochi, iar eu m-am aplecat și-am cules cea mai frumoasă piatră, pe care-am dosit-o cu grijă în buzunarul de la piept al gecii. Prima zi, prima ploaie, prima scrisoare, prima piatră.

Și când ploaia a mai stat, am mai făcut o încercare. Haida! Doar noi și drumul. Și era bine. Ne simțeam oamenii potriviți la locul potrivit. Niciunul dintre noi nu ne-am fi dorit să fi fost altundeva, să fi făcut orice altceva. Pentru asta toată dogoarea sufletului. Să pedalăm, să ne clătim ochii, să lăsăm în urmă case ochioase, oameni, sate, locuri verzi, cetăți, munți și râuri.

IMG_5431

Muncitorii de la drum ne fluierau și ne făceau cu mâna, copiii se urcau pe garduri curioși, ori cei mai mici priveau printre stinghii, șase măicuțe și-au lipit nasul de geamul mașinii, o mână de elevi ieșiți de la școală fugeau și țipau și-și aruncau ghiozdanele în sus: ”Uite, uăăăăi, o bicicletă cu două scauneeee!”, iar un moșneag, împrietenit deja cu vinul, s-a oprit clătinându-se pe mijlocul drumului și ne-a zis: ”Așa civa ieu n-am mai pomenit”, apoi ne-a petrecut cu privirea până la prima cotitură.

Prin satul Poiana, furtuna iar ne-a găsit. Am scos din nou din bagaje hainele groase și cele de ploaie și ne-am ascuns sub turnul clopotului bisericii ”Intrarea Maicii Domnului”, singurul loc unde puteam încăpea cu tot carabalâcul nostru. Nici nu se stârnise bine perdeaua de ploaie, că pe poarta din fier intră în fugă Bogdan, cu capul acoperit de gluga unui hanorac bleumarin subțire. Se împletici un pic văzându-ne ocupând toată marmura din fața toacei, dar nu uită misiunea pentru care s-a repezit până aici, așa că se cățără peste tandem, prinse funia și trase de ea cu toată greutatea corpului lui de 13 ani. De sus, limba clopotul prinse a scoate un sunet duios. ”Ca să fugă ploaia cu gheață!”, ne lămuri simplu puștiul, apoi se strecură prin aceeași poartă pe care a venit.

DCIM100GOPROGOPR0264.

IMG_5437

Furtuna plecă așa cum veni: grăbită. ”Hai, tandemule, așterne-te iar la drum”, și-am pornit-o cetinel la deal, până când n-am avut încotro și iar a trebui să oprim, ca să ne schimbăm hainele. Soarele și dealul ne încinseseră. Doar jumătate de zi de călătorie și noi deja am folosit jumătate de bagaj de haine. Bravo!

Nu eram la nici 30 de km de casă când de la pinioane a început să se audă un sunet ciudat. ”Au joc”, îmi zice Andrei, continuând cu ”habar n-am de ce”. El, care se pricepe la orice problemă de bicicletă, acum era depășit. Am oprit iar pe marginea drumului, am dat toate bagajele jos, am pus tandemul pe cric și-am căutat o soluție. Andrei și-a dat seama în scurt timp că e slăbit filetul care ține asamblat sistemul de pinioane cu rulmenți. Problema nu era că și-a dat drumul, ci că nu aveam cu ce să-l strângem înapoi, iar dacă am fi continuat așa se stricau bilele, și probabil clicheții. Altfel spus, nu mai puteam continua, lanțul mergea în gol. Alooo, e doar prima zi pe tandem! Refuzăm să ne gândim la această variantă.

A meșterit Andrei cât a putut, c-o șurubelniță scurtă, am încărcat iar gențile, cortul, rucsacul și-am luat-o spre Târgul Neamț să căutăm piața rușilor, unde un localnic ne-a spus că găsim un ciocan și un dorn. N-am ajuns la ruși. Pe drum am mai întrebat oamenii, care ne-au îndrumat la poarta unui om despre care tot târgul știa că vinde biciclete second-hand din Germania. Așa l-am cunoscut pe nea’ Ștefan, care când ne-a văzut în fața curții n-a prea știut de unde să ne ia și unde să ne pună, dar a știut exact cu ce să ne ajute. Ne-a lăsat în grija lui Lăbuș, un câine cozonăcel, mai mic decât Tic. L-a găsit acum șase ani la colțul străzii, într-o cutie. Era cât un boț de mămăligă. L-a luat în casă și i-a dat un nume de câine mare.

Norocos Lăbuș, norocos și noi. Nea’ Ștefan s-a întors din magazie cu o frumusețe de dorn din inox, făcut de el pe loc. A luat o tijă de metal și-a ascuțit-o la polizor, să fie perfectă pentru a se potrivi cu canelurile șaibei care strânge pinionul. Apoi ne-a povestit cum, copil fiind, prin 1985 a văzut toată România cu mașina. Ajunsese din Neamț până tocmai în Arad într-o vreme în care nu prea vedeai pe străzi mașini, darămite mașini cu numere din alte județe. Combustibil nu se găsea, dar familia lui reușise să-și umple portbagajul cu canistre de gaz metan. ”Tata îl presuriza și-l lăsa să se condenseze până se lichefia. Iar chestia aia o puneam în rezervor. Vă dați seama că la deal ne dădeam jos din mașină. Dar așa, scârța-scârța, am ajuns peste tot în România. Ce să-i faci, așa erau vremurile. Dar nu vedeți acum? Avem combustibil gârlă, dar nu mai avem timp și bani să călătorim.”

Când am scos zece lei să-i plătim dornul, nea’ Ștefan s-a dat un pas înapoi și ne-a zis: ”Măi, copii, să nu vă prind cu așa ceva! Nu-mi faceți mie din-astea!” Apoi a dispărut în curte și s-a întors cu un set de pinioane americane Sunrise, mult mai bune decât cele pe care le aveam noi, chiar dacă se va merge cu ele mai greu la deal. ”Luați-le și pe astea, să nu vă lase calul în drum!”, ne-a mai zis. I-am mulțumit, i-am strâns mâna, el ne-a urat sănătate și drum bun, să ajungem cu bine unde ne-am pornit. Nu știu care erau șansele să găsim singurul meșter care ne putea ajuta cu adevărat, cert e că aveam dorn, aveam pinioane și eram mai bogați cu un om. Mulțumim, nea’ Ștefan!

DCIM100GOPROGOPR0277.

După ce iar am tras pe noi hainele de ploaie în parcarea Poliției, am pornit-o spre Mănăstirea Neamț, care era la 17 km depărtare. Drum pe care trebuia să-l facem în vreo 40 de minute, dar noi l-am făcut în două ore și jumătate. Păi, să vedeți. Gps-ul ne-a dus pe lângă Humulești, Cetatea Neamțului, pe malul râului Ozana, ”cea limpede, curgătoare ca cristalul”, cum îl numea Ion Creangă în ”Amintiri din copilărie”, am trecut peste afluentul său, râul Nemțișor, apoi am luat-o prin satul Lunca, sat cu drumuri de pietriș. Mergeam anevoios, iar roțile alunecau în toate părțile. Andrei abia ținea controlul ghidonului, iar din când în când o piatră aruncată de roți se izbea în garduri. Poc, poc, tronca-tronca, ne mișcam prea încet, soarele se grăbea să se arunce în apus, iar de la atâtea zgâlțâituri, ne-am și pierdut stegulețul de la căruță.

O singură oprire am mai făcut în satul Lunca. (Nici n-a trebuit să punem frână, atât de încet mergeam din cauza drumului, haha.) Era târziu, muzeul ”Vasile Gaman” era închis. Dar ne-am putut bucura de porțile mari care fac parte din patrimoniul național și care au fost sculptate de iscusitul moș Vasile, cum îi spuneau consătenii. Vasile Gaman, născut în 1936,  a fost un meșter popular care-a dibuit tainele lemnului timp de 40 de ani. Ne-a lăsat moștenire un muzeul cu peste 3000 de exponate: unelte vechi, cărți, manuscrise, costume populare, icoane pictate pe lemn, măști tradiționale și vase din ceramică, medalii și decorații, monede si numeroase obiecte care vorbesc despre viața satului tradițional românesc. Iar ”Coliba dacilor” are încrustate pe poartă chipurile lui Decebal, Traian, Burebista, Ștefan cel Mare și Sfânt, Mihai Viteazu, Dragoș-Vodă, harta României mari și armele cu care a fost reîntregită și apărată. Cu truda mâinilor, moș Vasile ne-a lăsat în fibra lemnului istoria noastră.

IMG_5455

IMG_5456

IMG_9650

Am luat-o apoi pe șosea, prin pădure. Mai aveam 8 kilometri și puterile ne lăsau. Frigul pișca din când în când, iar din gură ne ieșeau aburi. Am pus dinamul, am aprins și luminița de semnalizare de la căruță, sperând să fim cât mai vizibili pentru camionagiii care vijeleau pe lângă noi din vehiculele lor pe care noi le simțeam până în stomac.

Pădurea era întunecată și tăcută. Mirosea a scoarță de brad umedă, a rășină și a ploaie proaspătă. Drumul nostru a cotit-o spre dreapta și-am rămas doar noi și șoseaua, prejmuită de copaci înalți. E o bucurie să pedalezi când n-ai nicio mașină în zare. Mergeam pe mijlocul drumului, na! Nici nu ne-am dat seama când am ajuns la poarta mănăstirii. Am pus tandemul pe cric și-am vorbit cu primul om care ne-a ieșit în cale: Diaconul Elefterie.

A venit la Mănăstirea Neamț în anul 1958.  Avea 22 de ani. Era tractorist. Ne povestește cum s-a dus la munte să caute berbeci de prăsilă, cum a rămas cu un tractor împotmolit în Siret și cum lui îi e frică de apă și nu știe să înoate nici acum, la 80 de ani. Lung la vorbă e diaconul. Într-o pauză de amintiri îl întrebăm din nou unde ne-am putea caza și noi. Își piaptănă barba, privește în zare și ne răspunde că se duce să întrebe. Până vine el cu răspuns ne invită în chilia lui, o cămăruță în stânga porții, cu ușă ovală, din lemn. Înăuntru, un pat dublu, cu salteaua mai mare decât cadrul, acoperită cu un pled înflorat. De-a lungul pereților, adunați stivă stau câțiva saci plini cu colaci, cutii cu haine zdrențuite, borcane goale, un bidon de ulei cu scris rusesc pe el și multe toiage. De cadrul unei uși sunt agățate în cui două haine negre, iar în mijlocul camerei, un scaun simplu de lemn, pe care diaconul îl trage mai aproape de pat ca să ne povestească de anul în care a făcut armata în București, despre cum s-a împotmolit și altă dată cu un Aro în noroi și cum nașul lui și-a dorit pentru el să aibă o meserie mai bună. Îl ascultam vrăjiți, căci povestea privind în podea de parcă acolo se derula filmul amintirilor lui. Își ridica molcom mâinile în aer, le izbea de genunchi și râdea ca un copil care povestește o poznă de care e tare mândru. De după barba sură cuvintele se rostogoleau ca niște boțuri de pâine, rotunjite în grabă, abia de le înțelegeam pe toate.

Într-o altă pauză de povești i-am amintit diaconului Elefterie că noi încă n-am găsit unde să dormim în noaptea asta. A sărit de pe scaun, ne-a rugat să așteptăm și, cu pași fără zgomot, a ieșit din chilia sa promițându-ne că vine cu un răspuns.

IMG_5464

După o jumătate de oră, timp în care noi am așteptat cuminți stând pe patul răblăgit și plin de haine, m-am gândit să ies la poartă să văd dacă vine diaconul ori ba. Ajunsese doar la zece metri depărtare, dragul de el, căci se întâlnise cu un alt drumeț, pe care îl luase la vorbă și, după cum vedeam eu, uitase de noi, și de tandem, și de cățel, și de cazare.

Drumețul, călător de la Focșani, ne-a dat un număr de telefon unde să sunăm pentru o cameră la Mănăstire. Ne-am luat la revedere de la diacon și-am pornit spre locul unde aveam să dormim. ”Intrați, mergeți până la sala de conferințe, iar în dreapta, pe un scaun, găsiți o cheie. E de la camera voastră. Dormiți și plătiți mâine”, îmi spuse vocea din telefon.

Clădirea era cufundată în întuneric și liniște. Așa cum ni s-a spus, cheia ne aștepta pe scaun. Camera 110. Pe masă, o altă cheie, de la camera 104, cu un bilețel: ”Ne scuzați, nu v-am mai putut aștepta, aici e cheia. Doamne ajută!”

Ne-am legat tandemul afară, am urcat toate bagajele în cameră, Tic s-a culcușit direct pe scaun, obosit de parcă el pedalase toată ziua, noi ne-am aruncat în pat și-am rămas o vreme așa, privind în tavan.

”Laura, e prima oară când pedalăm toată ziua și noaptea nu dormim acasă.”

Așa-i. Acasă e acum oriunde ajungem cu bine.

Click aici pentru precomandă carte ”Trei pe un tandem”

Ziua întâi arată așa:

harta

Dragă Rodica,
Distribuie:

16 comentarii

  1. Am citit cu un nod in gat ( de emotie, bineinteles) prima voastra zi pe un tandem. E frumos si plin de aventura romaneasca. Sa aveti drum bun in continuare si povesti la fel de frumoase.

  2. V-am citit dintr-o suflare! Prima zi s-a încheiat cu bine. Drum bun în continuare! :-*

  3. Fata draga…la cum spui tu povestile…as vrea sa nu se mai termine. Esti minunata si parca sunt si eu acolo, langa tine, langa voi, fac parte din povestea voastra. Va pup pe toti trei, drum bun si sa aveti parte numai de oameni frumosi ca voi. Astept cu sufletul la gura continuarea ☺?

  4. Frumos mai povestești, Laura! Si pozele lui Andrei completează de minune firul povestirii. Imi aduceti aminte de Calistrat Hogas si Pisicuta lui 🙂

  5. Oamenii cu suflet fac lumea mai frumoasa. Va doresc sa-i intalniti in fiecare zi.

  6. Frumoasa poveste. Succes pe mai departe 🙂

  7. eu nu ma pricep asa bine la vorbe, deci va spun doar ca mi s-a incalzit sufletul citind…

  8. Abia asteptam sa vad ce emotii v-au incercat inainte de a pleca la drum. Va admir mult pentru curajul vostru si spiritul asta aventurier, chiar nebunatic as zice. Ma regasesc in povestea voastra ca si cum as retraii minunatii ani ai copilariei. Fara a exagera sunteti un fel de poveste „amintiri din copilarie” moderna :)). Va imbratisez tare. Drum bun in tandem !!!

  9. Foarte frumos. Ma bucur sa aflu ca inca sunt oameni care ar ajuta un strain atunci cand este la ananghie. Drum bun sa aveti in continuare si fara evenimente neplacute. 🙂

  10. Eu va ador,ma bucur sa aflu ca sunteti insotiti de ingerasi pazitori buni ,va doresc sa va odihniti bine,sa mancati bine si sa nu va refuzati momente de relaxare,le meritati si va motiveaza!

  11. Ce mă bucur că ați dat de oameni buni și de povestile lor minunate.
    Să aveti un drum lin, fără camioane și să dați de oameni buni care să vă ajute.

  12. excelent

    2 *Elefterie

    3 geci reflectorizante, Andrei

  13. Aveti grija de voi si sa stiti ca va suntem alaturi. Tata, mama, Rares, Matei, Mada si Daniel

  14. Drum bun ,cai battue si oamenii ce buni sa va ajute …………! ! ! Sunte-ti tineri ,frumoshi shi , ,,NABADAIOSHI ” ( plini de viatza ) Amin !

  15. Salutări de la nea Ştefan! Şi bineînţeles şi de la Lăbuş! Vă dorim vreme bună şi spor la pedale!

  16. Povestile voastre sunt balsam pt suflet!Drum bun sa aveti!

Lasă un răspuns