Dragă Danule,

Iubesc caii. Mult. Știu că și tu. Îți amintești când am hrănit caii cu mere și morcovi pe undeva prin Popricani? Cu câtă grijă își lăbărțau buzele și ne luau mărul din palma întinsă… Au un fel al lor de-a te face să te simți mic pe lângă ei și, în același timp, inexplicabil, mare. În siguranță. Căci te acceptă în preajmă fără să-ți facă rău. Au puterea să te zdrobească în atâtea feluri și totuși aleg să nu. Te privesc în schimb nepământesc de blând cu niște ochi mari cât niște nuummite. Lucioși, limpezi, păcurii. Nici trei secunde nu trec și ei deja ți-au ghicit starea sufletească și intențiile. E doar tăcere între voi, dar tu înțelegi tot ce nu știe un cal să-ți spună. Tot și încă un strop pe care nu poți pune exact degetul, nu-i poți pune un nume. O solemnitate care te ia prin surprindere. Ca în momentele în care, necredincios fiind, o catedrală reușește să ți se strecoare în piept cu un fior. Nu-s zeii în care nu crezi, nu-i religia pe care n-o înțelegi, e grandoarea liniștii și-a necunoscutului. Un necunoscut care-ți consimte prezența fără să caute să te răscolească.

IMG_0293

Au o eleganță pe care oamenii n-au reușit niciodată să o imite. O noblețe și-o perfecțiune doar a lor. Sunt falnici și clocotitori, pot sta molcomi ore întregi, ca într-o secundă să se transforme în niște năluci cu coama aspră. Nechează, sar în tropot, aleargă cu poftă de-ai zice că nu mai au de gând să se oprească niciodată. Ai crede că au energie cât să înconjoare Pământul. De două ori.

IMG_6187

Iubesc caii. Sunt niște animale seducătoare. Niște matahale cu grația a zece balerine. Niște copii mari cărora nu le place să fie singuri, au nevoie mereu de companie. Fie alt cal. Fie o vacă sau o căpriță. Iar în ultimă instanță, un om. Poți deveni prietenul cel mai bun al unui cal, cu o singură condiție. Să fii mereu acolo. Și nu-i asta prima lege a prieteniei? Iar când obții atenția și afecțiunea unui cal, trebuie că te simți important. Mi-ar plăcea, zău, să am un caluț doar al meu.

IMG_6108

IMG_6103

IMG_0212

IMG_0252

IMG_0298

IMG_6124

Sună a romantism demn de filme, însă în realitate lucrurile sunt mai puțin artistice. La modul ideal, un cal are nevoie de spațiu mult unde să alerge, să fie liber. Are nevoie de un teren cât mai mare, oricât de mare, de fapt. O pajiște unde să se simtă în siguranță, unde să-și facă mendrele și unde să pască 18 ore pe zi. Are nevoie vara de aproximativ 30-40 de kg de iarbă verde! De asemenea, hrana zilnică a unui cal depinde de anotimp, de greutatea lui și de efortul depus zilnic, dar în medie, un cal trebuie să mănânce într-o zi 7-9 kg de fân, 6-12 kg de sfeclă, 2-4 kg de morcovi, 8-10 kg de cartofi, 4-6 kg de cereale și câteva zeci de grame de sare pe zi. Tot în funcție de sezon și de intensitatea muncii, un cal bea într-o zi între 30 și 40 de litri de apă.

IMG_0273

Un cal are nevoie de un grajd amenajat, altfel chiria într-o herghelie costă cât închirierea unui apartament. Are nevoie de o rulotă specială pentru transport, de vizite periodice la veterinar, de potcovire, de ieșiri regulate la plimbare, de toaletare și nu în ultimul rând, de multă afecțiune reprezentată în primul rând prin prezența ta.

Toate acestea le-am aflat de la Eva, gazda noastră la Herghelie. Ne plimbam alene prin grajduri, alături de ea și Roxi, o cățelușă abandonată aici, pe care Eva a adoptat-o și care acum nu se mai dezlipește de ea. Caii au acceptat-o repede, mai ales că erau obișnuiți deja cu Pisi Albă, care mișună nestingherită printre ei. E o mâță frumoasă și mlădie, care tocmai ce fătase de câteva zile, ”pe aici pe undeva, în fân”.

IMG_0222

Herghelia Beclean, aflată la 3 km de oraș, este una de stat, administrată de Regia Natională a Pădurilor – Romsilva, prin Direcția de Creștere, Exploatare și Ameliorare a Cabalinelor de Rasă. Titulatura de Herghelie a primit-o în 1985 după ce s-a început formarea rasei de Semigreu Românesc și Lipițan.

IMG_0321

IMG_0204

IMG_6134

IMG_0265

IMG_0201

”Semigreul Românesc este un cal de muncă adaptat la condițiile de lucru pe deal. Are musculatura dezvolată, osatura mai robustă și două culori: fie murg, dacă e maro cu coada, coama și fanele negre, fie roib dacă are coada, coama și fanele roșii sau blonde.

Rasa Lipițan este o rasă clasică, formată inițial pentru armată, pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Au pornit de la calul spaniol, dorindu-și un cal care să fie suficient de robust încât să poată căra soldatul cu tot echipamentul, dar în același timp să fie elegant, să aibă prestanță, să aibă impulsie, să fie frumos. În scurt timp a devenit un cal al nobilimii. În momentul de față rasa Lipițan are șapte linii de sânge. Lipițanul clasic este vânăt, adică mânjii se nasc negri, iar până la vârsta de 7-11 ani ajung să fie albi sau vânăt-păstrăviu, adică alb cu pistrui mai închiși. Există și exemplare care rămân colorate, murgi negri-roibi. La Herghelia Beclean se cresc și Lipițani negri, care sunt mai rari. Spre exemplu, la școala de echitație spaniolă, la Viena, la reprezentațiile lor au în echipă și un Lipițan negru, considerat norocul echipei”, ne-a spus Eva Diugan, veterinarul hergheliei și ghidul nostru.

Tot ce ne spunea Eva era interesant. O ascultam fermecați, ne plimbam printre ei, îi mângâiam și le vorbeam, nu doar din drag, ci și pentru că așa ne-a sfătuit, când ne-a făcut instructajul de siguranță. ”Vorbește mereu când ești în spatele unui cal, așa el va ști unde ești și atunci când nu te poate vedea. Nu țipa, nu scoate sunete puternice și nu face gesturi bruște, pentru că s-ar putea să-i sperii și ei să reacționeze. Poziția cea mai bună față de un cal este în lateral, aproape de umărul drept”. Tot de la Eva am aflat că urechile sunt cele care trebuie ”citite” când interacționezi cu un cal. Are nu mai puțin de 16 perechi de mușchi în urechea externă, lucru care îl ajută să o miște 180 de grade.

IMG_0234

IMG_0218

IMG_0291

IMG_6127

De asemenea, caii au un nas foarte fin, citesc din mirosul transpirației emoțiile noastre. Au un miros aproape la fel de bun ca al câinilor și văd noaptea cel puțin la fel de bine ca pisicile. Dorm puține ore, 3-4, dar stau și în poziție de culcat de obicei 2-3 ore. Sunt animale care se apără prin evitare, aleg să fugă decât să atace. Sunt animale sociale, gregare, adică trăiesc în grupuri, ceea ce face să nu aibă un prădător, nu există niciun animal care vânează în special cai. Recunosc oamenii și îi disting, căci imaginea noastră e formată nu doar din aspect, ci și din miros, sunetele, felul cum ne mișcăm. Când Eva și-a vopsit părul, de la șaten la roșu aprins, niciun cal n-a avut vreo părere despre asta. Era tot Eva lor. O recunosc imediat ce se apropie, se bucură și-și întind botul, doar-doar or primi un morcov.

Caii fac cu siguranță orice grajd să arate maiestuos. Ne-am plimbat preț de vreo două ore prin încăperile lungi, din lemn, bombardând-o pe Eva cu întrebări, mângâind mânjii și hlizindu-ne când iepele se beșeau timp de câteva zeci de secunde. Pârț-pârț, pârț-pârț. Reacționam ca doi școlărei la prima oră de anatomie, iar Eva zâmbea înțelegător, spunându-ne că pentru ea e un sunet normal, semn de sănătate la cai.

Ne-am minunat apoi de frumusețea armăsarilor, care stau în boxe diferite, nici afară nu sunt lăsați împreună pentru că se pot bate până la moarte. Pluto XX-14, Maestoso XLVII, Incitato IX, Siglavy Capriola XXIX, Tulipan XXII erau curioși de prezența noastră, scoteau botul printre zăbrele și ne lăsau să-i mângâiem. Apoi unii nechezau puternic sau își scuturau coama. Delicios să-i asculți și să-i urmărești. Neapolitano XXXI-38, negru ca tăciunele, cu gâtul îmbrăcat într-o coamă bogată care-i intra în ochi, era imun la prezența noastră. Pentru el exista doar Favori-Fani, o iapă gestantă aflată în boxa din față, de care era îndrăgostit lulea. Din boxa lui se auzea un nechezat plin de pasiuni, însă din boxa lui Fani nu răzbătea decât gâlgâitul adăpătoarei. Doamna nu-i împărtășea, din păcate, dragostea lui de armăsar ucigător de frumos.

Am mai aflat că perioada de gestație la o iapă este de 335-340 de zile, iepele putând făta cel mult un mânz pe an. Laptele lor e vâscos și lipicios, știu asta pentru că Eva mi-a povestit cum, neavând lapte de vacă, într-un an i-a venit ideea să mulgă o iapă ca să poată salva un pui de mâță rătăcit la poarta hergheliei. Era mic cât un pumn de copil și n-avea nicio șansă să supraviețuiască. I-a plăcut mustăciosului laptele de iapă și-a hotărât să crească ditamai motanul frumos.

În grajd, mânjii stau liberi, se joacă, mai țopăie, mai morfolesc în dinții lați niște crâmpeie de fân proaspăt ori se odihnesc în dreptul mamei lor. Parola, Tabita, Litra, Vela, Tara, Țiganca, Didina, Elga, Taina, Bolta, Pacienta, toate numele lor stau sus, în dreptul fiecărei iepe. Mânjii sunt botezați de Eva. ”La Semigreul Romanesc în fiecare an se dă nume cu o literă din alfabet, deja suntem la a doua reluare a alfabetului, iar anul acesta mânjii primesc nume cu litera K. Trebuie să fie frumoase, pe cât posibil să nu fie nume de oameni. Pot fi nume mitologice, din surse religioase etc. Plus că, numele trebuie să aibă o conotație pozitivă. De multe ori și caracteristicile mânzului mă inspiră, căci nu prea pot să le dau nume fără să mă uit la ei. La Caramel, de exemplu, a fost foarte ușor să-i găsesc numele, numai m-am uitat la el și l-am și botezat”, îmi povestește Eva în bucătărioara mică a hergheliei, la o cafea.

IMG_0224

Afară, pe geam, iepele fug libere, se bucură de iarba coaptă de primăvară și de soarele amiezii. Nici nu plecasem încă de la Herghelie și deja îmi era dor. Mai ales de Eva, care părea un om rezervat în a-și arăta emoțiile, dar care fusese atât de bună și de răbdătoare cu noi.

IMG_0324

Iubeam caii dinainte să vin aici, dar i-am iubit parcă și mai mult ascultând poveștile Evei, care vorbea cu atâta entuziasm despre ei. Și-a dorit dintotdeauna să fie veterinar de cai, lângă ei se simte cel mai în siguranță. Teza ei de doctorat a fost, desigur, tot despre cai. Din facultate a rămas nu doar cu o tonă de cunoștințe, pe care cred că știe să ți le spună la orice oră ai trezi-o din noapte, ci și cu Rada. Rada a fost o iapă adusă de stăpânul ei la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj, pe când Eva era studentă. Foarte bolnavă și slăbită, trăgea să moară. S-au ocupat de ea profesorii Evei timp de câteva săptămâni. Stăpânul ei dormea lângă ea, în fân. O iubea mult și i se frângea inimă când o vedea cum suferă. Însă timpul trecea, banii omului se terminau și nimeni nu-i găsea leacul Radei. Falit și cu inima ruptă în două, omul a donat iapa facultății, ca studenții să poată învăța pe ea. Una dintre cele mai rele sorți pentru un cal.

Fără bani de medicamente, nimeni nu i-a mai administrat nicio licoare care să-i ia durerile. Sărmana Rada suferea, la propriu, ca un cal. Înnebuniți de milă, Eva și alți colegi de-ai ei au început să bată pe la toate ușile din cămin, pe la toți profesorii, pe la toți oamenii miloși ca să strângă bani pentru medicamente. O vreme au făcut cu rândul la căpătâiul Radei. Și heirupismul grupului a ținut un timp, până când, rând pe rând toți și-au văzut de ale lor, iar lângă iapă a rămas doar Eva și-o altă colegă. Făceau cu schimbul, luni la rând. Îi aduceau fân, îi curățau culcușul, o alinau, o iubeau. Povestea are final fericit, să știți, că altfel nu v-aș fi spus-o. La terminarea facultății, Eva a adoptat-o pe Rada, care trăiește și acum, bine-mersi.

IMG_0242

IMG_6129

IMG_0289

IMG_6199

IMG_6116

IMG_6161

IMG_6160

IMG_6119

IMG_6121

Din toate locurile pe unde am fost, ne-a fost greu să plecăm. Din unele chiar foarte greu. Așa s-a întâmplat și la herghelie. După ce-am împachetat fără prea multă tragere de inimă, ne-am luat rămas bun de la Eva, de la Roxi, de la Pisi Albă și de la toți cei peste 300 de cai. Eva ne-a îmbrățișat pe fiecare și ne-a spus: ”Îmi va fi dor de voi.” Simplu, de mi s-a strâns stomacul de emoție.

IMG_0285

Pornirăm spre Dej. Drumul întins, destul de plictisitor, prin sate, din nou, căci am vrut să ocolim drumul principal.

IMG_0327

IMG_0336

Atât de plictisitor încât ne-am apucat să vorbim despre copaci. După cinșpe minute, în care zău dacă-mi dau seama ce puteam trăncăni atâta, amândoi ne hotărâserăm care e copacul nostru preferat. Al meu e nucul, pentru că-mi amintește de copilărie și de gustul fericirii de atunci: un miez alb, dulce, scobit de bunicu în momentele când voia să mă alinte cu ceva bun. Își scotea briceagul din pantalonii soioși, mirosind a Carpați și-a cătină, desfăcea dintr-o mișcare nuca verde în două apoi îmi punea în palma mică o jumătate de miez rotund.

Copacul preferat al lui Andrei este bradul. Pentru că e înalt, tot timpul verde și pentru că atunci când îl vede știe că-i la munte, locul lui cel mai drag din lume. Al doilea copac preferat al meu devenise bradul, auzindu-l pe Andrei cum povestește despre cât de mult iubește muntele.

Ici-colo, câte un motiv să ne oprim. Steagul uriaș din orașul Beclean, un pic de pistă de biciclete prin parc, o bunică din satul Braniștea, cu o casă încântător de simplă, care când Andrei i-a arătat ce fotografie i-a făcut a zis uimită: ”Doamne, ce bătrână sunt!”, un afiș scris cu mâna, un băiet blondiu, Laur, cu un pui de cățel pe care l-au numit Nuștiu, în Dâmbu Mare o biserică din lemn a cărei poartă a trebuit s-o sărim ca să putem face o fotografie, niște căpițe tipice românești ori un mac cât Tic sau un Tic cât un mac. Și căpitanul tandemului, care de plictiseală, a început să facă rime: ”La deluț îi mai greluț, / Când cobori îi mai ușor / Măi-măi!”

IMG_0331

IMG_0334

IMG_0337

IMG_0338

IMG_0341

IMG_0346

IMG_0349

IMG_0367

IMG_6232

IMG_6220

IMG_6221

Până una alta, ia Dejul din scrisoarea asta de unde nu-i. N-am mai ajuns. Aveam nevoie de un locușor unde să ne spălăm hainele și să dormim, așa că am postat un mesaj pe Facebook dacă ne primește cineva din zonă. Cristina ne-a scris în nici cinci minute și ne-a poftit la ea acasă, în satul Nireș. Sigur că ne-am dus, chiar dacă trebuia să facem un pic de cale întoarsă, apoi să ne abatem de la traseu. Iar cu tandemul chestia asta nu-i treabă tocmai ușoară.

IMG_6245

Dar a meritat. Ne-am îmbogățit cu încă o dulceață de om, Cristina, și-ai ei doi căței: Akhy și Puffy. Așa e pe tandem. Lași în urmă prieteni ca să pleci spre alți prieteni, pe care încă nici nu-i cunoști și încă nici nu știi cât îi vei îndrăgi. Cu gândul ăsta am adormit. Și cu vorbele Cristinei care-mi scria: ”Vai, cât sunt de emoționată că veniți. Îmi pare doar rău că n-am știut să mă pregătesc!” Ei, aș, ce pregătiri? I-am spus că noi avem nevoie doar de căldura unui om care să ne deschidă ușa larg și care să ne ierte că-i umplem casa cu bagaje, cu sporovăială, că-i umplem sârma cu haine, că radem tot din farfurie și-i ocupăm toate prizele. În rest, suntem musafiri mișto! Măi-măi!

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei.

Harta de azi arată așa:

Capture

Dragă Oana,
Dragă Bianca și Bogdan,
Distribuie:

5 comentarii

  1. Astept scrisorile voastre ca si cum asta mi-ar fi fișa postului. Oh, ce frumos ar fi. Si uite, azi , tot asteptind,mi-am cistigat dreptul la incintare. Sunt un om obisnuit cu cititul dar, scrisorile voastre care vin asortate cu imagini ”in tandem”, revarsa din preaplinul lor de iubire si talent pină in sufletul meu. Si despre ce se poate scrie cu atit talent, ascuns in sertarasul fiintei tale? Despre oameni frumosi la suflet, despre Natura- mama noastra suprema, despre sufletele care sfintesc existenta noastra pe aici… despre prietenie, sentiment fara de care am fi goi pe dinauntru, despre … Multumesc dragii mei, sunteti minunati!

    1. Mulțumim, doamna Veronica! Mereu ne bucură reacția dumneavoastră. Vă îmbrățișăm!

  2. Hihi.. pe langa Andrei si caii par mai…caluti :))

    1. :))))))) Oho, să vezi în Islanda, n-aveau nicio șansă să pară mai mult decât ponei!

  3. Frumos! Frumoase imagini, frumoase cuvinte, frumoși oameni, frumoase suflete! Și eu iubesc caii, așa ca tine, ca Eva… Și eu am bătut drumurile, ca voi, și eu am primit hoinari la mine în casă și la mine în suflet… Mă bucur când descopăr că mai există oameni ca voi.

Lasă un răspuns