Dragă Dana,

M-am trezit prima, cam devremior. Am pășit cu atâta grijă printre trenulețe, mașinuțe și basculante doar ca să calc zdravăn pe-o piesă de Lego. Clasic. Mi-am înghițit un țipăt, să nu-l trezesc și pe Andrei. Tic deja flutura cearceaful cu coada. Am ieșit din cameră și-am tras cu ochiul în sufragerie, unde Luca dormea buștean, copilărește, iar Alexandra dormea ca mamele, iepurește. S-a trezit, cred, la sunetul făcut de degetul meu mare care zdrobea piesa de Lego, atât de ușor știu eu că dorm mamele. A mea, când eram mică-mică și mă strecuram pe întuneric în dormitorul lor pentru că mă durea burta sau urechea sau măseaua sau doar pentru că mi-era dor de ea, părea mereu că mă așteaptă, nu c-am trezit-o din somn. ”Ce s-a întâmplat, Laura?”, îmi șoptea cu voce blândă, aceeași cu care-mi spunea cu câteva ore în urmă: ”Noapte bună, păpădie!”

Nu știu exact de ce, dar mereu mi-a plăcut să dorm într-o casă nouă. Printre diminețile mele preferate cele mai multe sunt alea în care nu m-am trezit în patul meu. Au, așa, un farmec nou, mi-e drag să pătrund în intimitatea domestică a altor case în care soarele intră altfel printre perdele, în care apa are alt gust, în care n-am castronul meu, lingura mea, scaunul meu. Diminețile în care nici nu prea știu ce să fac, n-am niciun ritual. Așa că ziua începe privind în ochii unui prieten cu care abia aștept să-mi împart cafeaua.

Alexandra mi-a rămas bine întipărită în minte. Și-a apăsat obrazul în sufletul meu, rămânându-i în urmă forma zâmbetului ei destins în bunătate. I-am iubit încăpățânarea de-a ne aduce sub acoperișul ei. I-am iubit blândețea cu care știa să fie o mamă singură. I-am iubit căsuța unde dragostea-i stăpână. I-am îndrăgit surâsul care-i lumina fața când se uita la Luca și la Tic cum se hârjoneau zor-nevoie prin plapumă, ca apoi să adoarmă pe câte-o pernă ca doi pui de găină. Am iubit-o că ne-a dat înghețată, că ne-a lăsat să-l spălăm pe Tic, că mi-a împrumutat parfumul ei pentru că eu eram sătulă de parfumul lui Andrei pe care-l foloseam amândoi de trei săptămâni deja, că ne-a spălat hainele și mi-a dat pijamaua ei. Dragă mi-a fost când ne-a privit de la balcon pe mine și pe Luca. Am ieșit în fața blocului în pijamale, să-și facă Tic nevoile. Luca n-a stat mult pe gânduri și a făcut și el treaba mică în tufiș. Eu în momentul acela am amuțit stânjenită, dar Alexandra a început să râdă cu poftă, explicându-mi că așa-s copiii, imită tot. Ei bine, nu pot să vă spun decât că mă bucur că pe Tic nu-l treceau și alte nevoi!

IMG_6685

 

Afară începu să plouă vârtos, așa că ne-am adăpostit.

IMG_6686

Spre Alba Iulia se zăreau felurimi de nori grei și îndesați, care păreau că nu se grăbesc deloc să-și spulbere hora. Și, după vreo oră, când în Cugir stropii se mai potoliră, noi înspre futurna cea mare o pornirăm cu același nea’ Ilie, cu duba lui și tandemul nostru împachetat în spate. Ne-am luat la revedere doar de la Alexandra, căci Luca n-a vrut să ne conducă, poate pentru că, dacă nu ne vede plecând, de fapt nu plecăm, ci mai stăm, așa cum ne-a rugat. Am lăsat în urmă, din nou, promisiunea că ne vom întoarce. După ce ne-a îmbrățișat pe toți, Alexandra l-a smotocit prelung pe Tic. ”Auăleu, tricoul tău alb e plin acum de lăbuțe cu noroi”, i-am zis eu. Și știți ce-a răspuns? ”Lasă, l-a făcut mai frumos.” Așa-i Alexandra, plină de minunății. N-are cum să nu-ți fie dragă.

IMG_6690

În duba lui nea’ Ilie, crainica de la radio anunța vremea. ”Averse, cu tunete, fulgere și rafale de vânt în trei sferturi din țară. Posibil grindină. Maxima anunțată: 26 de grade.” Afară ploua de zici că cineva spăla norii la râu, apoi îi storcea pe fiecare ca pe niște cearceafuri. Stropii se loveau de parbriz, văzduhul era străbătut de furtună, de care toată lumea fugea, numai noi ne îndreptam, contraintuitiv, fix spre inima ei.

Ana Maria îmi scrisese pe Facebook că-i pare rău că taman acum e plecată din Alba Iulia și nu ne poate cunoaște, mai ales pe Ticușor. ”Mi-e așa de ciudă, eu sunt în delegație la București cu serviciul. Și parcă aveam o presimțire că veniți exact când sunt eu plecată. Multă lume vă iubește și vă așteaptă, iar în Alba nu trebuie să ratați Cetatea. Dacă doriți să serviți masa după plimbare, sunteți invitații mei chiar dacă nu sunt în oraș. Am vorbit și vă așteaptă la un restaurant frumos, Remeny se numește. Neaparat cu Ticulescu! Suntem bucuroși să vă fim gazde!” Norocul nostru! Pe așa vreme, fix în fața restaurantului ne-a descărcat nea’ Ilie. Bacovia ar fi fost în extaz dacă ar fi prins așa o ploaie! Am cărat fiecare băgăjel, băgăjoi și cățel în restaurantul Remeny, lăsând numai șiroaie după noi. Tandemul l-am parcat pe terasă, sub un mic acoperiș.

Chelnerii, tare bine dispuși, ne-au adus o cutie goală unde să-l punem pe Tic (așa cum îi place lui), un mic bol cu apă și-un pliculeț cu mâncare umedă.

13267693_651870431628427_3382632935941577330_n

Ei, și abia apoi s-au ocupat de noi! Dar n-am rămas nerăsfățați. Am mâncat cea mai bună supă cremă de ciuperci, cei mai gustoși ficăței cu mămăliguță fierbinte și desertul meu preferat din copilărie: cremă de zahăr ars. O tonă de calorii într-o zi în care n-am pedalat deloc, dar, vai, cât de savuros a fost, nu regret nicio îmbucătură!

I-am cunoscut apoi pe Andrada și Mihai, patronii restaurantului, alături de fiul lor de cinci ani, Ștefan. Remeny e o afacere de familie, iar asta se simte în atmosfera din restaurant. Se simte, dacă mă întrebați pe mine, și faptul că, în biroul șefului e loc și de Jackie, noul lor pui de cățel alb ca pânza de borangic. Ne-am împrietenit repede, cățeii cu cățeii, oamenii cu oamenii, cățeii cu oamenii și oamenii cu cățeii, așa cum se întâmplă între familiile de bipezi și patrupezi. Foarte grijuliu, Mihai l-a rugat pe un chelner să ne facă niște senvișuri pentru drum, iar Andrada ne-a descusut despre planurile noastre de dormit pe când vom fi ajuns la Blaj, următorul oraș unde voiam să poposim. ”La cort, c-au trecut deja trei nopți dormite în paturi și ne-obișnuim cu nărav ”, i-am răspuns noi îndrăzneți. ”Pe vremea asta? Nu, nu, nu se poate!”, ne-a răspuns uluită și și-a scuturat părul cârlionțat, roșu ca o floare de salvie. A dispărut brusc, butonând telefonul, și s-a întors peste nici cinci minute spunându-ne: ”Am sunat-o pe prietena mea, Cecilia, și vă așteaptă la pensiunea ei din Blaj, Montana Popa.” N-am cârâit, eram foarte recunoscători, căci mai rău decât să-ți înghețe fundul într-un cort e să-l împachetezi leoarcă și să pleci iar la drum neștiind când se oprește ploaia și-l vei putea usca. Vă mulțumim, dragi prieteni, Ana Maria, Mihai și Andrada!

IMG_6744

Înainte însă s-o pornim spre Blaj, am vizitat puțintel Cetatea Alba Carolina, un simbol al ”identității naționale și al unității”, dar și un simbol al orașului Alba Iulia. Este o cetate de tip Vauban, ceea ce înseamnă că sistemul de fortificații are forma unei stele cu 7 colțuri, adică 7 bastioane. A fost construită între anii 1715 și 1738, după ce dominația habsburgică în Transilvania s-a instaurat, austriecii ridicând cetatea pentru a se apăra împotriva otomanilor. Din cauza ploii, din păcate, n-am putut ajunge să vedem schimbarea gărzii de la ora douăsprezece și, fiind doar o zi de marți, nici salvele de tun nu le-am nimerit. Am văzut în schimb Monumentul Eroilor Neamului (Obelixul lui Horea Cloșca și Crișan), Clopotul Unirii (simbolul Unirii de la 1 decembrie 1918), Statuia lui Mihai Viteazu, Palatul Princiar, Palatul Episcopal, Șanțurile Cetății (care au 27 de m înălțime și, la nevoie, puteau fi inundate, soldații inamici devenind o țintă ușoară), Catedrala Romano-Catolică Sfântul Mihail, poarta III și poarta VI.

Categoric, pentru cei care au mai mult timp, musai să tocmiți un ghid care să vă poarte prin cetate și să vă spună toate poveștile istorice. Noi ne-am fâțâit puțin pe aici, cu tandem și cățel după noi. Totuși n-am ratat câteva poze cu statuile din cetate, așezate pestriț printre prăvăliile de pe trotuare..

14218039_10209384969675278_83759059_n

IMG_6727

IMG_6732

IMG_6736

IMG_6722

Pe Andrei l-a sunat tatăl său, iar eu am rămas să sprijin tandemul împreună cu Tic. De noi s-au apropiat doi polițiști care se îngrijeau de liniștea cetății. Unul dintre ei, domnul Pădure (poreclă care i-a rămas de la străbunicul lui), era foarte curios să ne studieze tandemul. ”Construiesc și eu unul împreună cu fiul meu”, mi-a zis, ”doar că am încercat noi să inventăm sistemul din două biciclete și când ne-am urcat prima oară pe el, n-a mers. Ceva am greșit”. Domnul Pădure îmi vorbea în timp ce studia cu atenție îmbinările și șuruburile tandemului nostru. M-a întrebat ce-i cu noi la Alba Iulia, l-a mângâiat pe Tic, apoi i-a mai dat târcoale tandemului, timp de care am profitat să-l mai descos nițel: ”Cum adică v-ați apucat să construiți un tandem? De ce?”

14182359_10209384969875283_968967800_n

”Băiatului mai mare, căruia copiii îi spun Pădurice, după porecla mea, a venit într-o zi și mi-a zis: «Tata, facem un tandem?» Noi mereu construim lucruri împreună. Am făcut o căsuță în copac. Am făcut o baltă de pește. Așa că nu i-a luat mult să mă convingă să luăm două biciclete și să le sudăm. Astă iarnă se întâmpla. Cel mic, are 15 ani, a zis din prima: «Eu stau în față și tu în spate». «Așa facem, Pădurice”», i-am răspuns. Că doar el să fie fericit e important, nu?”

Și, când vorbea despre fiul lui, domnului Pădure îi sclipeau ochii ca doi licurici. A scos telefonul din buzunarul interior al hainei bleumarin-indigo și mi-a arătat poze cu el și Pădurice. Vorbea cu atâta bucurie și mândrie despre micile lor proiecte, încât am simțit că dintr-o dată nu mai sunt în Cetatea Albei Carolina, ci-n căsuța aceea din copac, de la geamul căreia văd cum un polițist cu mină serioasă ajunge acasă după serviciu, își dezbracă uniforma scorțoasă , apoi își suflecă mânecile, își ia flăcăul de după umeri și se pierd amândoi în garaj ore întregi, numai ei doi știind ce timp fermecat îi ține acolo, împreună.

”Mai am un fiu, pe Dani. L-am luat din spital când avea 6 luni. Era abandonat, așa că l-am înfiat împreună cu soția mea. Acum are 14 ani. Dă examenul de Capacitate, mă fierbe în emoții. Au crescut ca frații, au camera lor, pat supraetajat, un semn de «Strict interzis!» pe ușă. Ei, ca adolescenții. Îi iubesc pe amândoi la fel, nu fac nicio diferență, chiar dacă ei sunt diferiți, cum e și normal. Dani e mămos, face prăjituri, curățenie, petrecere mult timp cu soția. Pădurice a mai așa, ca mine, mai pe muncă.” Domnul Pădure se îndemna la vorbă, iar mie îmi era mai mare dragul să-l ascult. Lângă noi era și colegul lui de serviciu, celălalt polițist. Își mângâia bărbia stânjenit, mai privea în zare, mai privea în pământ. Din felul în care încerca să-și ascundă mirarea, mi-am dat seama că și el aude istorisirile acestea pentru prima dată. Deși petrec toată ziua împreună, plimbându-se de colo-colo prin Cetate. Deși poate se cunosc de câțiva ani, de când au intrat amândoi în Poliție. Deși, poate, au avut sute de conversații, dar toate despre chestiuni politice, ce se mai întâmplă în lume, în țară, în orașul lor. Niciodată despre celelalte lucruri, din cămara vieții.

IMG_0687

De la Alba Iulia, am pornit-o înviorați de o nouă sesiune de ploaie, spre Blaj. Zbura tandemul, de zici că pedalau și îngerii noștri păzitori. La Sântimbru, un domn într-o Dacie ne-a privit pentru o fracțiune de secundă, apoi și-a întors privirea din care ghicisem că era nițel dezamăgit spre dezgustat. Un fel de ”țara arde și baba se dă cu tandemul”. Dar cui, ce-i păsa? Eram fericiți, din nou pe drum, făceam glume, făceam rime, ne maimuțăream care-cum. Înaintam voinicește. Vântul bătea din spate, ploaia stătuse și noi aveam un locușor unde să dormim la noapte. Iuhu! Blajule, venim!

IMG_0695

IMG_0697

IMG_0701

IMG_0702

Când am ajuns la Pensiunea Montana Popa, doamnele de la recepție știau deja de noi, ne așteptau. ”V-am văzut la televizor”, ne-a spus bucuroasă una dintre recepționere. Ne-au ajutat apoi să descărcăm fiecare bagaj și băgăjel, să ducem tandemul într-un garaj, iar un alt chelner, văzându-ne osteniți de atâta cale, a cărat laolaltă cu noi toată harababura sus în cameră.

14218013_10209384971715329_1057677471_n

Să vă zic că în pensiune nu e voie cu căței, dar că nouă ne-au dat voie cu Tic? Vă zic, pentru că m-a emoționat nu doar că ne-au primit, ci și cum ne-au primit. ”După ce vă instalați, vă așteptăm la cină, jos, în restaurant”, ne-au spus, lăsându-ne bucuroși foarte.

Pensiunea Montana Popa este foarte elegantă, decorată cu gust, depășește cele trei stele pe care le are, cu siguranță. De la picturile de pe pereții din hol, până la camerele care-s aranjate atât de frumos, că abia îndrăznești să atingi ceva.

IMG_6756

Numai noi lipseam de aici, cu papucii murdari de noroi și cu hainele și tot echipamentul ud leoarcă. Ne-am pus grămadă tabăra într-un colțișor și apoi am scormonit după bruma noastră de haine, să le zicem ”de oraș”, adică niște bulendre mai acătări, căci hainele noastre de bicicliști după aproape 40 de kilometri pedalați nu erau chiar cea mai bună alegere pentru un restaurant elegant. Andrei și-a scos o cămașă pe cât de cadrilată, pe atât de mototolită, pe care a încercat s-o întindă cu mâinile ude. Nu doar că n-a reușit, dar acum o și făcuse jilavă și cu mici pete de apă. Minunat! Eu mi-am scos o bluziță în culorile coralului și niște pantaloni negri din bumbac, pe care îi foloseam și ca pijama, dar nimeni nu știa asta. Arătam amândoi ca proaspăt scoși dintr-o cutie călcată de un camion. Ne-am dat coturi, am râs unul de altul, am mai încercat să reparăm ce se mai putea, apoi cam flămânzi, ne-am făcut curaj și-am coborât la masă.

Eram ca și căzuți din plop printre oamenii îmbrăcați distins, veniți, pesemne, să ia cina. Sala era așezată ca pentru nuntă, cu mese mari, rotunde, de mai multe persoane. Am ales o masă lăturalnică, sperând că nu atragem prea mult atenția. Eram două maimuțele care se străduiau să-și aducă aminte regulile de bune maniere de care nu prea avuseserăm până atunci nevoie. ”Pfuai, ce multe pagini are meniul!”, ”Care e lingura de supă?”, ”Care e furculița de friptură?”, ”Vezi că nu-i frumos să stai cu coatele pe masă.”, ”Hei, folosește și cuțitul!”, ”Nu sorbi.”, ”Hai să stăm drepți, frumos, să mâncăm încet.”, ”Hei, nu te băloși în farfuria mea, îți las, lasă-mi și tu și facem schimb la sfârșit.”

Și, așa ciudăței cum eram, toată lumea ne zâmbea și se purta prietenos cu noi. Nu eram oaspeții lor obișnuiți, dar asta n-a contat pentru ei. Ba chiar, înainte să urcăm înapoi în cameră, chemați de cântecul duios al odihnei, ne-au invitat să le scriem câteva cuvinte în cartea de onoare de la Recepție, o carte în care a scris actrița Rodica Popescu Bitănescu, Președintele Băsescu, actorul Florin Piersic și alte personalități care le-au intrat pe ușă de-a lungul vremii. Ei și noi, două maimuțele care au venit pe un tandem până aici, care și-au dat toată seara ghionturi pe sub masă și s-au hlizit, care-au luat mâncare în șervețel ca să-i ducă și cățelului sus în cameră și care au spus ”Săru’mâna pentru masă!” când li s-a luat și ultima farfurie din față și-au mulțumit de câte trei ori, părându-li-se prea puțin pentru cât de bună a fost mâncarea. ”Poate secretul vostru e că știți să faceți orice oaspete care vă trece pragul să se simtă bine primit! Vă mulțumim pentru frumoasa găzduire de la Blaj, unde avem un motiv în plus să ne reîntoarcem cu povestea călătoriei noastre, cu cățel și cu tandem! Cu drag, Laura, Andrei și Tic”

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi arată așa:

Capture

Dragă Toni,
Dragă Tudor,
Distribuie:

Lasă un răspuns