Dragă Corina,

În noaptea aceea, lacul Razim forfotea în valuri la picioarele noastre. Se îmbrânceau unele pe altele mânioase, de parcă undeva, în larg, Marea Neagră s-a revărsat în lac, făcându-l să dea pe dinafară ca o ceașcă de ceai. Pământul, setos, sorbea. Stropii se aruncau turbați în cortul nostru cu sunete oarbe. Pe muchia dintre somn și nesomn, acolo, în întunericul nopții, fără să pot vedea nimic, doar ascultând spaima de afară, aveam senzația că stăm atârnați de-un fir nevăzut, fix în mijlocul lacului. O ambarcațiune în formă de cort și-un petic de pământ.

Luna pierise după nori, lăsând loc pe cer furtunii să se lățească. Larma de afară se înteți. Dintr-o dată, sute de stropi sfârșeau pe acoperișul portocaliu al cortului nostru. Cu fiecare minut furtuna creștea, sfâșiind catifeaua nopții. Vântul aiurea, valurile se izbeau capricioase de mal, bărcile se loveau unele de altele, iar în cer, din când în când, un fulger scăpăta ca un chibrit care lumina scurt interiorul cortului. Eram atât de obosită, dar nu puteam adormi. La fiecare zece minute cercetam dacă podeaua n-a fost pătrunsă de apă. Uneori ridicam mâna și pipăiam pânza de deasupra capului meu, să văd dacă nu se adunaseră stropi. Știam că avem un cort bun, chiar dacă peticit, dar în așa furtună n-am stat niciodată cu el. Văzându-mă atât de agitată, în brațele mele, Tic începu să se foiască.
– Plouă, Tic, gata, doar plouă, culcă-te la loc!, i-am spus, încercând de fapt să mă liniștesc mai mult pe mine decât pe el. Apoi, pe nesimțite, între liniștea pământului de sub capul nostru și furtuna de deasupra, am adormit.

Când ne-am trezit, nimic nu mai păstra semnele vijeliei de peste noapte. Lacul Razim lucea în soare nemișcat, pietrele erau uscate, cortul la fel, iar în copaci nu atârna nicio barcă, deși, după sunetele de astă-noapte, aș fi jurat că vântul se jucase cu ele de parcă ar fi împăturite din hârtie. Era liniște și senin, cu aer fierbinte, mai ceva ca focul de stuf. Împachetând, ne-am decis imediat că trebuie să facem ceva cu hainele groase pe care nu mai vedeam niciun rost să le cărăm până la sfârșitul călătoriei. Așa că, în timp ce soția lui nea’ Iașcă ne pregătea o mâncare de pește lipovenească, cu mămăliguță și mujdei de usturoi, nea’ Iașcă ne căuta o cutie de carton în care să ne punem lucrurile de care nu mai aveam nevoie. Se oferise să ni-l ducă el la Poștă, căci e deschisă doar două ore pe zi la ei în sat și noi dormiserăm un pic prea mult. Plus c-am mai pierdut timpul și să ne jucăm cu Tic.

Am renunțat la multe, fără milă. Bluze groase, izmene, șosete, pinionul pe care l-am primit în prima zi pe tandem de la nea’ Ștefan, una dintre cheile reglabile, lanțul de rezervă, laptop-ul meu, un obiectiv foto, adidașii mei, reportofonul și un mouse. Tot ce nu era indispensabil pentru ultima săptămână pe tandem pe care aveam s-o petrecem la malul mării. Le-am așezat în cutie, am tras un scotch și-am scris adresa bunicii de la Fălticeni la destinatar. Și, numai bine, în timp ce trebăluiam, am avut vreme destulă să stăm la povești lipovenești cu nea Iașcă.
Anul acesta, în iunie, candidează la primăria satului Sarichioi. E foarte sigur că va câștiga: ”Sunt un om respectat și decent, cine să facă treabă mai bine ca mine?”, ne spune și apoi ne povestește cât de scump e să candidezi, dar măcar s-a mai împrietenit cu unul, cu altul și-a reușit să tragă niște sfori până când și-a văzut strada asfaltată pe bucata care dă până în curtea lui.

Ne-a mai povestit că Sarichioi este cel mai mare și cel mai vechi sat rusesc-lipovenesc de pe teritriul Dobrogei. Numiți și credincioși de rit vechi, lipovenii au venit pe meleagurile României în timpul schismei religioase care a avut loc în Rusia în sec. al XVII-lea, persecutați fiind căci au refuzat să accepte noua orânduială a Bisericii Ortodoxe impusă de patriarhul Nikon. Atunci, mii de ruși staroveri au migrat în diferite colțuri ale lumii. Așa au ajuns lipovenii în Dobrogea, între lacuri de apă dulce și mlaștini acoperite de stuf, la câțiva kilometri distanță de Marea Neagră. „Sufletul nostru este rus, dar țara noastră este cea în care ne-am născut, unde am crescut, adică Romania. Suntem blânzi pe timp de pace, dar aprigi când ne calcă cineva pe bătături. Suntem muncitori, zdraveni, băutori pricepuți și avem mult simț al umorului”, ne povestește nea’ Iașcă într-o română cu accent rusesc.

Fotografie cu lipoveni facuta in perioada interbelica
Pescar lipovean din Delta Dunării, fotografie din anul 1938

Lipovenii vorbesc și astăzi cu îndărătnicie limba maternă. De trei veacuri se încăpățânează să-și cânte cântecele, să-și păstreze portul popular, să se nască, să crească și să moară în credința ortodoxă de rit vechi. Și-au păstrat și numele rusești: Uliana, Ania, Galina, Anisim, Evgeni, Fedor, Igor, Mitrofan. Sunt pescari iscusiți, mari mâncători de ciorbă de pește, pe care o prepară ca prin magie, de-s bănuiți că aruncă direct în apa lacului niscai cartofi, o ceapă sfărâmată și puțină sare. Lipovenii se adapă cu apă de Dunăre și tărie de 40 de grade, căci orice altă băutură mai slabă e considerată de ei sirop. Bărbații păstrează uneori tradiția purtării bărbilor lungi, iar femeile mai au în zestre veșmintele tradiționale, o adevărată explozie de culori și flori, predominând albastrul, roșul și verdele. ”Să nu uitați că sunteți totuși străini, pe teritoriu străin. Și dacă vreodată veți fi trimiși de aici, să alegeți alt loc lângă o baltă. Pentru că apa vă va hrăni și apa vă va încălzi”, e vorba care se transmite dintr-o generație în alta.

 

Lipoveni din Delta Dunării, fotografie din perioada interbelică
Fotografie realizata, în perioada interbelică, de fotograful german Willy Pragher, în Delta Dunării.

Ne-am fi dorit să mai rămânem prin partea asta a României, să facem o baie lipovenească, să stăm de vorbă cu oamenii din sat, să le cumpărăm produsele și poate chiar să prindem o nuntă care, aici, cică durează două zile, că așa-i datina. Dar mai aveam doar o săptămână la dispoziție și 200 de kilometri până în Vamă. Iar pe căldurile astea, ultimul lucru pe care îți vine să-l faci e să pedalezi în soare, pe un tandem, cărând 50 de kilograme după tine, plus un cățel.

Ceea ce am și făcut. Ne-am udat tricourile, ne-am udat părul, i-am tăiat bretonul lui Tic că prea îi intra în ochi, apoi ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre din camping și-am urcat în șei, pedalând cu greu, la deal. Puțin am străbătut șoseaua, că, undeva în zare, am văzut ruinele cetății Enisala, singura cetate medievală din Dobrogea. A fost construită, în scop militar, în secolul al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea de către puterea Bizantină, iar astăzi este unul dintre monumentele de arhitectură militară de prim rang din Evul Mediu timpuriu din România. În zona cetății s-au găsit unelte din piatră șlefuită, ceramică și chiar rămășițele unui mamut, semn că locurile acestea dăinuie din vremuri imemoriale.


Erau orele două după-masa. Zi de lucru pentru oameni. Zi de pedalat pentru noi. Soarele ne aurea pielea, roata se mișca agale, pedalele se mânau una pe alta. Șoseaua era aproape pustie, doar niște copii îngrămădiți pe capra căruței se luaseră la întrecere cu noi. Le-am făcut hatâru și-am pedalat cât am putut, dar doi căluți putere nu se pot compara cu un cal adevărat. I-am lăsat să-și mâne murgul, privindu-i cum devin din căruță și căruțași doar un pixel mic și negru, în infinitul drumului. Acolo unde, în arșița soarelui, dunga înșelătoare a orizontului joacă vălurit, ca oglinda unei ape tulburată de-o piatră.


Noi rămăseserăm în ritmul nostru, continunându-ne mașinal plimbarea, tâgâdâm-tâgâdâm. ”Mult o mai fi până la mare?” În stânga și-n dreapta noastră, câmpul se întindea clocit de soarele verii. La marginea drumului, câte-un copac singuratic stătea înfipt în pământ, hotărât să facă un pic de umbră în toată pustietatea locului. Mă uitam la ceas cu neastâmpăr. Cât o fi trecut de la ultima pauză? 7 minute, atât. Timpul era în concediu, de bună seamă.
Am oprit în dreptul unei pescării, unde din apa tulbure a heleșteului se aruncau în aer, ca la circ, peștii. Nu unul, nu doi, ci zeci. Zvâcneau din adânc câte un metru în aer, căzând înapoi pe spate, ca niște bolovani. Inexplicabil comportament. Păreau că suferă. În spatele nostru, un sătean din zonă, și el pe bicicletă, se opri să caște gura și el la crabii chinezești lungi de un cot cărora nu le mai pria viața de pești. Unul din el, într-o tumbă prea aproape de mal, căzu în iarbă. Omul lăsă repede bicicleta, fugi spre pește și-l trase mai încoace de șosea, acoperindu-l de iarbă. Pesemne voia să-l se întoarcă după el la noapte, când nu-l vede nimeni.


Noi pornirăm poticnit în treaba noastră. Dar n-am pedalat mult că iar ne-am oprit pentru o pauză de turnat apă în cap, pe umeri și pe picioare. Am pus și de-o ciocolată caldă, că altceva dulce cu care să ne alintăm nu avem. Suntem doar noi, tandemul sprijinit pe cric, Tic care gâfâie de căldură și glumele cu Laffy cea anostă de pe pliculețele de ciocolată instant.

– Laffy, ce trebuie să fac dacă un barbat nu vrea să mă vadă?
– Stinge lumina, fată!
– Laffy, de când locuiesc cu Alex mă simt ca Cinderella.
– Hmm, dar ce-i, fată, ți-a spus că vei trăi ca o prințesă?
– Laffy, crezi că ar fi OK să ies cu un bărbat mult mai tânăr ca mine?
– Chiar nu contează, fată. Ei nu se maturizează niciodată!

”Fată” ăsta l-am adăugat eu, ca să vă vină mai ușor să citiți cu tonul adecvat.
Jurilovca 18 km. Jurilovca 17 km. Eha, că greu merge! Drumul se așternea deșirat, ca un sul de hârtie igienică scăpat pe jos. Eram singuri. Doar noi și umbra noastră. Și-o șopârlă moartă. Un fluture. Și cinci gândaci care treceau strada. Toți eram leșinați. Numai pe Andrei cred că-l bătuse soarele prea mult în cap, căci se îndârjea să creadă că ajungem la mare până spre seară. Adică încă 60 de km când noi abia de făcurăm 30. Poate dacă s-ar fi descotorosit de mine, care mă miaeunam la fiecare cinci kilometri că nu mai pot, poate ar fi văzut marea la miezul nopții. Dar cum am bătut palma că nu tăiem tandem în două fie ce-o fi, mi-am zis că-i mai bine să căutăm repede pe hartă unde să punem cortul în deșertul din jur.


Nu prea ne venea să dormim lângă o miriște, așa că am împins pedalele până am ajuns în Jurilovca. Acolo, Andrei a dispărut într-un magazinaș ca să cumpere înghețată, iar eu am rămas afară, pe un trotuar, jucându-mă cu Google Maps, să-mi spună și mie unde ne cazează la noapte. Bun băiat Google ăsta, mi-a arătat imediat, la nici cinci kilometri, o bucată de pământ verde cu un nume nurliu: Capul Doloșman. Un fel de capăt de țară.

Poză din telefonul meu

Acolo! Acolo, mergem! Dar mai întâi, să cumpărăm zece kile de apă la bidon, un pepene mare și copt, niște cereale și lapte pentru dimineață, mâncare pentru Tic plus pliculețe de ciocolată caldă, cu glume proaspete, să refacem stocul. Îl trezim pe Tic din somnul de frumusețe și pornim. No, gata? No, hai!, vorba lui Avram Iancu.

La Capul Doloșman ajungi din Jurilovca, desigur luând-o pe strada Doloșman. Imediat la ieșirea din sat în față ni s-a deschis un orizont de canale de pescuit, întinderi nesfârșite de stuf, mărăcini și apă soră cu cerul. Lumina apusului transforma peisajul cu dibăcia unei pensule bine înmuiate în culoare. O frumusețe sălbatică, un peisaj aspru, bătut de vânturi și foarte arar de piciorul turistului.

Pe la jumătatea distanței, asfaltul se continuă cu un drum de pământ. Și pentru că plouase recent, era plin de bălți, așa că eu și Tic o luarăm pe jos, în timp ce Andrei se chinuia să mânuiască ghidonul prin noroi. La prima baltă mare, iaca, moașă-sa pe gheață, pică harbuzul din bagaj și se crăpă în două. Andrei merse însă mai departe, bazându-se pe mine că voi salva ce ne-a mai rămas din cină.


Fix la apus am ajuns acolo unde stânca mușcă apa, pe singura și cea mai înaltă faleză stâncoasă din România. Un loc știut de puțini, un țărm pietros în mijlocul lumii apelor. Primii oameni care au trăit aici au fost, după dezvăluirile săpăturilor arheologice, din epoca bronzului și prima epocă a fierului. N-am stat mult să ne tragem sufletul, ca să prindem soarele numai bine în buza orizontului, când mângâie cel mai frumos pământul. În cinci minute de urcare abruptă am ajuns în vârf, unde am gustat din liniștea locului unde nu mai locuiește nimeni acum în afara de câțiva maci.

Colonia grecească Orgame, situată în Capul Doloșman, este prima așezare de pe teritoriul României al cărei nume este menționat într-un izvor scris antic. Hecateus din Milet l-a numit ”Orgame, oraș lângă Istru”. Denumirea Doloșman este otomană, provenind din cuvântul dolaș (obstacol) sau dolașma (loc de trecere). E o fâșie de pământ înaltă de aproape 30 de metri. Aici se află vestigiile unei colonii greco – romane, prima aşezare de pe teritoriul României, o soră mai mare a Histriei. Cetatea se numeşte Orgame Argamum și a fost întemeiată în secolul VII i.e.n. de grecii din Asia Mica. Aici s-au descoperit patru bazilici paleocreştine, dar şi cel mai vechi mormânt grecesc din bazinul Mării Negre. Puțini știu că cea mai mare parte a cetăţii se află încă sub pământ.


Când ne-am întors, soarele deja se ascunsese, ca un bănuț în buzunarul de la piept. Nu mai aveam vreme de pierdut, cel mult o jumătate de oră de lumină mai căpătam. Ne-am spălat cu apa din lac și ne-am clătit cu apa din bidon, apoi am terfelit un pic și hainele cât să se limpezească. Le-am pus la uscat într-un copac și apoi am întins cortul. Cât timp Andrei termina de fixat cortul în țăruiși, eu am tăiat harbuzul cu cuțitul nostru de borfaș luat de la bazarul din Fălticeni.

Poză din telefonul meu
Poză din telefonul meu

 

 

Când se înseră de tot, din iarba înaltă de lângă tandem țâșni spre lac o vietate, făcându-l pe Tic să sară de fund în sus și să nu se mai oprească din lătrat preț de o jumătate de oră. Și când a terminat ăsta mic de fiert în sucul lui propriu, s-au pornit fulgerele și tunetele să umple tăcerea. Serios? Avea de gând să plouă și în noaptea asta?


Dar ce mai aveam de făcut decât să ne spălăm pe dinți umăr la umăr, privind spectacolul din cer. Și-am adormit apoi în cântecul broaștelor și-al greierilor, cu sufletul cât un bob de neghină la gândul că ne va paște și-n noaptea asta o furtună. Iar de data asta între noi și lac nu mai stătea nicio stâncă. Doar noi, cortul și-un mal pietros.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi arată așa:

Dragă Ana Maria,
Dragă Mihaela,
Distribuie:

Lasă un răspuns