Dragă Corina, Iulian și Pixie

 

Horia și Andreea abia și-au cumpărat apartamentul din Cluj. Intri în el ca într-o pagină de revistă de design interior. Ori o colecție de pe Pinterest. Ori o reclamă la detergent. Stai un pic în tocul ușii așteptând ca vântul să izbească de perete geamul, făcând perdeaua să fluture suav în timp ce flori desenate multicolor umplu încăperea. Totul este încântător de alb, de elegant și de îngrijit, cu mobilă care se confundă cu pereții, amplificând efectul de lumină și prospețime. Fiecare detaliu, fiecare material, fiecare strop de culoare sunt alese anume să creeze un ambient al naibii de plăcut pentru ochi și pentru plămâni. În casa lor am simțit, încă din prag, că-mi vine să inspir mai des decât să expir. Cum altfel se vă explic? E perfect de frumoasă și imaculată. Culorile sunt și ele prezente. Unde le șade mai frumos: în oameni și-n flori.

6

5

10

11

11219416_1040756872660933_3088253076103127700_n

Și-n minunea asta de apartament am picat noi trei, de pe drum, transpirați și prăfuiți, vai de steaua noastră. Știți reclama aia cu ”Nepoateeee?” Așa mă simțeam și eu. Ca una bucată bunic pierdut și găsit în mina de cărbune. Andreio, zic să ne faci pachet și să ne înghesui pe tustrei direct în mașina de spălat. Și toarnă din belșug niște detergent din-ăla care scoate cele mai frecvente 99 de pete, că noi sigur le avem pe toate.

Dar n-ai cu cine. Andreea, Horia și Berni erau gazde prea bune. Pe Berni o înțeleg de ce ne-a primit așa de soioși. Ea însăși e vinovată de niște lăbuțe imprimate pe canapeaua albă. Berni e o hoață de inimi. Tăciunie, cu blana mătăsoasă și ochi de cleștar, e îndrăgostită de mingile de tenis și de fotoliul ei din mijlocul sufrageriei, fotoliu pe care ea îl mai numește generic și tron. Cocoțată pe-o pernă înflorată își scapă mingea de tenis din gură ca o jună pe-un peron de gară căreia i-a luat vântul batista. Foarte surprinsă de felul subit prin care mingea a aterizat pe podea, ridică spre tine doi ochi nedumeriți, dulci și languroși, cerându-ți fără o vorbă să rezolvi greșeala destinului și să-i dai mingea înapoi. I-o dai, că nu-i reziști. Însă soarta crudă îi frânge inima iar și mingea de tenis cade din nou, după nici două minute, lăsând-o pe Berni la fel de mirată ca-n toate următoarele douăzeci de dăți în care povestea se repetă.

Au cumpărat-o în februarie de la un țigan din Petroșani. Veneau de la un concurs de snowboard și s-au oprit nițel și într-un târg de vechituri, unde țiganul i-a încălțat cu o Berni. Era pui. 150 de lei le-a cerut. ”I-a luat de zici că erau lire! Țigan veritabil, fără buletin. Ne-a zis că-i astaff de pază. Nu amstaff, astaff!”, ne-a povestit Andreea. Berni a crescut și s-a făcut o domnișoară cu număr prea mare la papuci pentru finețea ei de gazelă. La numele de ”astaff” a renunțat și-a primit în schimb altele: Bernovski, Bernocle, Bern și Bernol, Țiganu, Cărbune și Noir. Cei mai buni 150 de lei cheltuiți. Și-aș zice că de alți 150 de lei bipezii ei i-au luat… mingi de tenis.

13267903_1085228154880471_2730761005517272860_n

Pe cât de imaculată era căsuța lor pe care și-au construit-o cu gust până la ultimul detaliu, pe atât de bine primiți ne-am simțit și noi, cei trei vagabonzi. Ne-au cedat dormitorul lor insistând și nebăgând în seamă miorlăiala noastră: ”Nuuuu, nuuuu, nuuuu, e prea frumos și prea curat!”.

9

2

Ne-au tăiat-o scurt: ”Noi azi n-am pedalat, luați și vă odihniți”. Am dormit ca-n puf, iar dimineața ne-am trezit cu patru ochi binocliți în sus, spre noi. Doi milogi.

13530684_10208818625557029_2133006425_n

În casa asta a lor minunată, Horia și Andreea au dormit pe canapea. O canapea unde Berni n-are voie, dar unde Ticster-Ticone (numele à la Cluj primit de Tic) a avut voie să se cocoțe fix pe cele mai albe și mai drăgălașe perne. Andreea ne-a pregătit două variante de mic dejun, poate ospecioilor de noi nu le cade bine la stomăcel o omletă făcută la cuptor, cu ceapă verde proaspătă și roșioare, și atunci mai erau pregătite și niște cereale cu lapte ori cu iaurt, după poftă fiecăruia. Mai trebuie să vă spun că am mâncat și una și alta ba chiar și două felii de pizza rămase de cu seară? Mama, iartă-mă, știu că tu nu așa m-ai învățat de acasă. Tandemul e de vină!

13536096_10208818625437026_2126411045_n

13536211_10208818625477027_1813962590_n

Eu nu mai conteneam să mă minunez de fiecare detaliu din cuibușorul lor. Știți momentul acela dintr-o dimineață perfectă când vrei să faci o poză la cafeaua ta perfectă și cauți, cauți, cauți, desigur, lumina și fundalul perfect? Știți? Ei bine, în casa asta e de-a-ndoaselea! Te învârți și te învârți și te trezești cu 23 de poze cu fundaluri perfecte dintre care în 20 ai și uitat să mai incluzi cafeaua. Apoi uiți și de cafea și de poze pentru că dai de peretele de papuci al Andreei. Pinterest, v-am zis! Dar ce nu vă zic, pentru că am jurat să țin secret pentru totdeauna, este câte dintre perechile astea de papuci Andreea n-a apucat să le poarte. ”Nu beau, nu fumez, nu sunt violentă, ba chiar îs cuminte și harnică și frumoasă și amuzantă. Atâta viciu am și eu: cumpăr papuci. Un defect are voie fiecare om să aibă!”

3

La Cluj, așa cum discutaserăm de câteva zile, ne-am dat întâlnire cu reporterii de la Pro TV și de la Antena 1, care voiau să ne cunoască, să ne filmeze și să ne afle povestea. S-a nimerit ca reportajele să fie unul după altul, așa că, între ele, am fugit pe furiș și ne-am schimbat hainele. Le puteți vedea aici și aici.

IMG_6327

Ce n-am știut cum se spune în fața camerei, am spus pe Facebook, rezemată de ușa garajului, cu lacrimi în ochi și un nod în gât. Există momente, ca acesta, când îi priveam pe Tic și pe Andrei cum au un moment ca între bărbați, din-acela rar, cu îmbrățișări; momente când ”simt enorm și văz monstruos” clipa prezentă, acel ”aici și acum” căruia eu îi adaug și ”lângă cine”. Cu ei doi am plecat la drum. Zi și noapte numai noi. Cei mai buni prieteni ai mei. Cei mai buni tovarăși de drum. Am toată averea mea pe un tandem. Îi iubesc cum nu știu cuvintele s-o spună.

13535664_10208818625677032_1871301873_n

Vreți să ghiciți la ce oră am plecat iar la drum? La 6. Seara. Halal călători. Dar ăsta este compromisul când vrei și cu slănina în pod, și cu buzele unse, asta ca să nu folosesc cealaltă zicală. Ne-am luat rămas-bun de la prietenii noștri smulgându-le promisiunea că vor veni și ei să ne viziteze, musai cu Berni atașată. Apoi, ieșind pe poarta complexului de blocuri, un muncitor ne-a strigat: ”Care pedalează mai mult, mă?” Iar noi am răspuns amândoi în același timp: ”Eu!” Și-au pedalat cei doi ”eu”, și-au pedalat, și-au pedalat… până au dat de dealul de la Feleacu. O coamă de relief cu stradă îngustă, unde șoferii conduc ca turbații. N-am să înțeleg niciodată cum de-i lasă inima să ne șteargă așa de pe șosea, ca și cum n-am exista. Tot oameni sunt. Și tu, ăla de la volan, cu un motor sub fund și-o caroserie de jur împrejur. Și tot om sunt și eu, chiar dacă n-am sub fund decât o șa. Pe străzile României, ca bicicliști, suntem, din păcate, așa cum spunea Andrei, ”la coada lanțului trofic”.

Nu-mi spuneți că-i de vină primăria că nu ne-a făcut pistă. Nu-mi spune-ți nici că e vina mea că m-a mâncat undeva să vin pe aici pedalând. Nu-mi spuneți nici că nu sunt responsabilitatea voastră. Dacă în alte țări bicicliștii pot fi depășiți cu grijă, pe cealaltă bandă, tu de ce îți ștergi în viteză mașina de geaca mea fără ca nici măcar să încetinești? Ba mă mai și claxonezi, pesemne te cam încurc și tu ești pe strada lu taică-to. Mă scuzi.

Celor care ne-au tratat corect și din punct de vedere al codului rutier și din punct de vedere uman, le mulțumim.

IMG_6346

IMG_6342

Era frig. Aburi ne ieșeau din gură. Nu mai puteam pedala, dealul era prea anevoios, iar traficul înfiorător. Așa că ne-am dat jos din șei și-am început să împingem. Ce-ți mai rămâne când ți-e greu decât să faci haz de necaz? Ne-am apucat să compunem versuri: ”Până la Feleacu ne-o luat dracu’ / Până la Vâlcele ne-am căcat mărgele”. Și mașinile vâj-vâj, cu viteză, deși eram în localitate și pe marginea drumului se lăbărțau bannere cu textul ”Zonă cu risc ridicat de accidente!” și ”Atenție, pericol de accidente!”. Dar, cui, ce-i păsa?

Nouă ne păsa. Tăiată de mașini, umbra noastră colorată de apus se prelingea încet pe șoseaua europeană. Nu mai era chip să continuăm, acum, că dispărea și soarele. Așa că prima străduță care a făcut spre dreapta am îmbrățișat-o cu bucurie și-am sperat că, pe ocolite, o să ne ducă la Turda. La Cheile Turzii mai exact, unde Andreea ne-a recomandat un camping.

 

În satul Comșești ne-am rătăcit. Tot bâiguind pe GPS în mijlocul străzii, deodată ne-au înconjurat niște rromi. Se uitau la noi și nu știam ce să credem, dacă ne admiră sau vor să ne ușureze de ceva bagaj. Precauți, am întrebat încotro ar trebui s-o luăm. Erau niște copii, vreo cinci bărbați și-o femeie. Femeia ne-a răspuns și ne-a explicat pe unde e drumul, iar noi am pornit-o într-acolo. După 50 de metri ne-am oprit iar, căci nu se prea potriveau indicațiile cu ce vedeam. Am scos iar GPS-ul, dar n-a fost nevoie de el, căci femeia își ridică fustele și începu să fugă în direcția noastră, urmată de trei copii desculți. Gâfâind, ne explică din nou, arătându-ne și drumul, care de aici începea să se întrevadă. Era un drum de tractoare, cu mult, mult noroi, încă moale de la ploi. Am mulțumit sincer femeii, căreia nu-i revenise încă răsuflarea.

Macii se culcaseră, strângându-și petalele ca poalele unei rochii. Am trecut pe lângă niște grajduri părăsite, unde un câine lup și un rotwailler ai câmpului ne-au făcut să pedalăm mai cu spor, fugind după noi și clănțănindu-și dinții lângă bagajele noastre. Sus, în deal, ne aștepta ca o mireasă, luna. Alături îi stătea noaptea și-un cimitir. Orice e mai bun decât camioanele și șoferii grăbiți. Chiar și doi dulăi flămânzi care ne-au fugărit până la cimitir.

IMG_6354

IMG_6355

Era noapte de-a binelea când am trecut peste una dintre puținele autostrăzi din România, autostrada Transilvania.

IMG_6359

Pe drum o mașină a oprit lângă noi, iar din ea a ieșit Paul, care ne-a recunoscut de pe Facebook. Avea portbagajul plin de bucurii pe care le ducea la niște copii sărmani. Știam eu, știam că cititorii noștri sunt deosebiți.

După câteva cotituri, în noaptea adâncă am zărit niște luminițe gălbui. Eram atât de ostenită, atât de greu încercată sufletește, atât de hăituită de mașini, încât micile licăriri în pânza neagră a aerului mi se păreau că fac parte din basmul ”Racla de cleștar” de Frații Grimm. ”După ce stătu vreo câteva ore bune pe culcușul acela de frunzare, cu inima cât un purice și abia ținându-se să nu cadă, numai ce zări licărind o luminiță ce părea că vine de foarte aproape. Și socotind că acolo trebuie să fie o așezare omenească și că s-ar simți mult mai bine într-un ungher cât de mic decât pe crengile unui copac, se dădu jos cu băgare de seamă și-o luă pe urmele razei aceleia de lumină. Și călăuza asta luminoasă îl duse la o căscioară împletită din trestie și papură. Își făcu el inimă și bătu cu curaj la ușă, și ușa odată se dădu de perete. Și-n lumina care veni dinăuntru, croitorul nostru văzu un omuleț bătrân și încărunțit, care purta un gheroc din petice de toate culorile.”

Omulețul nostru se numea Roth. Era mai tânăr ca-n basm, iar în loc de gheroc avea niște pantaloni safari și-o vestă cu lână de oaie, iar pe creștet un fes din postav. A ieșit din casă auzind lătratul câinilor de stână care păzesc campingul lui. Câinii ne-au mirosit încă de la prima curbă și-au început să se agite. Ginger, Fram și Lucky ne-au lăsat să intrăm pe poartă și să-i strângem mâna lui Roth. Eram bucuroși c-am ajuns, ușurați că suntem întregi și flămânzi de-am fi mâncat și pâine uscată. N-o aveam nici pe aia, aiuriți de drum, uitaserăm să ne cumpărăm ceva de-ale gurii. Mai aveam în căruță doar un borcan de dulceață.

S-a îngrijit Roth de noi. Ne-a adus din casă brânză de oaie de la ciobanul din deal, chefir, salam, pardon, „cel mai bun salam din lume”, cum l-a numit cu gura plină Andrei, doi castraveți, doi ardei și două pliculețe de ceai. Ceva ce pe tandem se numește o masă îmbelșugată!

IMG_6361

13233025_10208510586976257_7937557796421413443_n

IMG_0527

Cu burțile pline ne-am rătăcit fiecare în câte un hamac verde, legănați de spinările câinilor care treceau alene pe sub noi, scărpinându-se. Ăștia mai mari l-au primit imediat și pe Tic în gașca lor și, din când în când, fugeau toți patru lătrând în noapte, păzind vitejește campingul. Din plămâni îmi scăpă un oftat. Am închis ochii ascultându-le lătratul care mi-a fost drag din prima cum l-am auzit de pe drum, când ne îndreptam înspre luminițele din noapte. Am știut imediat că acolo unde-s câini, acolo sunt și oameni buni.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei.

Harta de azi arată așa:

Capture

Dragă Regine, Sascha și Janosch,
Dragă Oana,
Distribuie:

3 comentarii

  1. Am citit tot, pe nerasuflate, ca un insetat in caniccula asta istovitoare, imaginindu-mi cu ochii inchisi… ”ascultându-le lătratul care mi-a fost drag din prima cum l-am auzit de pe drum, când ne îndreptam înspre luminițele din noapte. Am știut imediat că acolo unde-s câini, acolo sunt și oameni buni.”
    Asa cred si eu despre voi.
    Nu putea fi altfel!

  2. sunt la munca si ocupata pina peste cap dar tot nu am rezistat sa nu citesc pina la capat. aici, in Calgary, este dupa-amiaza, o zi ploioasa cu un cer de plumb dar jurnalul vostru m-a transportat pe carari romanesti, mi-a trezit simturi pe care le credeam demult duse, mi-a adus in fata ochilor imagini de romani asa cum imi aminteam din copilarie, oameni buni cu usile si sufletele deschise spre cei ce le intra in viata, fie om fie animal… va multumesc.

  3. si eu va multumescde scrisoare…….am citit cu sufletul la gura……..salutari din Valencia!!!!!!!!

Lasă un răspuns