Dragă Ciprian,

Când ne-am văzut singuri în dormitorul din curte, am oftat amândoi și-am început să vorbim despre ce s-a întâmplat. Ne făcuse bine pauza de gânduri în care ne-am cufundat ca într-o baie fierbinte. Whiskey, ciorbiță, glumele lui nenea Dan și amintirile lui tanti Celi. În camera noastră ne-am întors la vălătucul realității. Lungiți sub plapumă, umăr la umăr, am refăcut pas cu pas fiecare scenă a accidentului. Iar și iar. Ca biciclist, la un impact, n-ai nicio șansă. Eram două jucării pe un tandem. Nimic nu ne proteja. Ce căutam pe șosea pe o astfel de vreme? De ce nu ne-am oprit înainte de furtună?

Încercam să tragem niște învățăminte, să ne îmbărbătăm, să înțelegem unde am fi putut face lucrurile diferit. Ne-am liniștit unul pe altul. Ne-am îmbrățișat tăcuți, înghițind fiecare câte un oftat. Ne-am bucurat că suntem întregi.

Somnul vindecă, se spune. Dar noi am dormit cu hopuri. Somnul acela de pe bancheta de tren, când te aștepți mereu ca cineva să intre pe ușa compartimentului și să-ți fure geanta de sub cap.

Dimineața ne-a găsit singuri acasă. Nenea Dan era dus la serviciu, iar tanti Celi la pomana mămăiței pe care a îngrijit-o și căreia acum îi făcea parastas de 40 de zile. Ne-a adus și nouă colivă, mere, bomboane și cozonac. Cât timp noi ne înfruptam din păhărelele albe de plastic, tanti Celi încercă să ne înduplece să nu mai plecăm. ”Hai, măi, copii, nu vă mai duceți nicăieri, stați la mine, faceți plajă, vă scăldați în mare, vă plimbați pe faleză. Ce vă mai trebuie să plecați?” I-am spus că nu era vorba despre mare, plajă și faleză, ci despre faptul că trebuia să ne încheiem călătoria. Trebuia să ajungem în Vama Veche așa cum ne-am propus. Și eram atât de aproape! Tanti Celi nu s-a lăsat convinsă, dar n-a mai spus decât: ”Hai, Șubi, că ăștia-s nebuni”, luându-l pe Șurubel în brațe ca să facem o poză. Apoi ne-am urcat pe tandem. În loc de urări, tanti Celi s-a uitat direct la Andrei și i-a spus: ”Dacă n-ai grijă de ea, te omor.” Apoi a zâmbit și ne-a mai îmbrățișat pe fiecare încă o dată.

Deciseserăm cu o seară înainte că nu o vom mai lua pe șoseaua mare. Drumul alternativ, care ocolea foarte mult, era pe la Techirghiol, așa că într-acolo am și luat-o. Aveam de pedalat cu 25 de kilometri în plus, la deal. Însă orice era mai bine decât drumul spre mare, unde mașinile goneau. La vreo jumătate de oră după ce plecaserăm, cum pedalam noi cuminței pe marginea drumului, soarele mușca din noi cu poftă, de parcă-i era ciudă că stătuse ascuns după nori atâtea zile, o mașină claxonă în spatele nostru. Tiiii-tiiiiiii! Inima mi se zvântă și-am început să plâng. Șoferul voia doar să mă atenționeze că ne-a căzut ceva din bagaje. I-am mulțumit și-am început să râd. Gata, hai cu vindecarea, adună-te, Laura, nu poți plânge de acum la fiecare claxon!

În Techirghiol am oprit și-am mâncat covrigi pe o bancă. La plimbare erau ieșiți copii cu dizabilități ajutați de părinți să se deplaseze. Era o priveliște foarte tristă. Andrei și-a amintit de vara când a venit și el aici cu bunica lui. Se întâmpla după accidentul de mașină din copilărie. Avea doar patru ani când un șofer grăbit a ocolit un camion urcând pe trotuar. L-a izbit din plin, târâindu-l zece metri. ”Trotineta lui Andrei a rămas în urma mașinii ca o floare presată”, mi-a povestit cu lacrimi în ochi bunica lui acum câțiva ani, când am cunoscut-o întâia oară. Din fericire, Andrei nu avea niciun os rupt, dar corpul îi era traumatizat. La patru ani a trebuit să reînvețe să meargă.

La Techirghiol au ajuns ca să facă tratamente cu nămol și proceduri de fizioterapie. N-au stat decât o zi și-o noapte pentru că nu le-a plăcut. ”Era oribil aici, îmi amintesc că văzusem o fetiță cu genunchii întorși invers și-am rugat-o pe bunica să plecăm”, îmi povestește Andrei. Au mers la Mangalia unde s-au internat în spital timp de o lună. În fiecare zi bunica își aștepta nepotul pe coridoare, cât timp el făcea ședințele de recuperare. Apoi mergeau la plajă, se jucau în mare, se plimbau, iar seara bunica îi citea povești până adormea.

Telefonul meu sună, era Andreea. Ajunseseră deja în Vama Veche, noi nu ne-am putut ține de plan. Le-am spus noua rută pe care am luat-o și-am stabilit să ne vedem pe la Pecineaga, oriunde ar fi fost și asta. Ei cu mașina, noi cu tandemul. Musai trebuia să ne vedem, căci toate bagajele noastre erau la ei.

GPS-ul nu ne prea ajuta. După Techirghiol am ajuns într-o înfundătură. Aveam o aplicație pentru bicicliști care ne indica și drumurile care nu sunt accesibile cu mașina. Însă, deși traseul era foarte frumos desenat pe ecranul telefonului, în realitate, după ultimele așezări omenești din curtea cărora răsunau manele, am dat de câmp. Ceva ce a fost cândva un drum pe care au mers tractoarele, acum era o potecă zbârcită de brazde mari de noroi, care după atâtea ploi erau imposibil de traversat cu tandemul nostru cu roți de oraș. Ne-am împotmolit, așa că am decis să ocolim și mai mult, reîntorcându-ne la șosea.

Furtuna ne pândea, întinzându-se ca un cearceaf murdar la orizont. Hotărâserăm că-i mai înțelept să ne oprim în Movilița, următorul sat, unde să așteptăm să vină ploaia. Un fel de stat lângă aragaz și așteptat apa să fiarbă. Ne-am aciuat la un bar. Andrei și-a cumpărat o cafea, pe care a reușit s-o verse în mijlocul magazinului. Cu a doua a pățit la fel. Ce bine că nu conduce tandemul cum își bea cafeaua!

Eu am rămas afară, vorbind despre vreme cu sătenii care se adunaseră la o bere. Unul dintre ei s-a oferit să sune un prieten din Topraisar, următorul sat, să-l întrebe dacă plouă la el. Nu ploua, așa că am pornit iar la drum. Acolo am găsit un alt nene care venea de la Amzacea și care ne-a spus că nu ploua nici mai departe. Chestia asta cu ploaia începea să sune ca un banc.

Domnul cu pricina, când a aflat încotro ne îndreptăm, ne-a privit pieziș și, coborându-și vocea ne-a zis că drumul pe care vrem s-o luăm nu există. Avea dreptate, căci nici pe GPS nu apărea, dar aplicația noastră de bicicliști se ținea bățoasă că știe de dunga aia gri și subțire de pe hartă. Săteanul n-a vrut să mai stea de vorbă cu noi să ne lămurească, așa că am ridicat din umeri și-am pornit într-acolo.

Șoseaua cu două benzi era pustie. Doar noi și copacii, de ne era mai mare dragul să pedalăm. La ieșire din satul Amzacea am luat-o la stânga, așa cum ne indica aplicația. Se deschidea o șosea care nu prevestea deloc că pe acolo nu există niciun drum. Senzația era stranie, un cal priponit în câmpul pleșuv ne privea blând, aruncându-și coada să alunge muștele. Nicio mașină nu trecea, nicio căruță, niciun om nu lucra pământul. Noi trei, calul și drumul care lipsea de pe hartă, dar pe care noi îl vedeam clar în fața ochilor. Ne-am scuturat de senzația unui început de film de groază și-am pornit spre pădurea care se zărea la câțiva kilometri.

Asfaltul se termină repede și locul îi luă un drum care fusese cândva asfaltat, dar acum părea bombardat. Carii și gropi smălțau calea, bulgări mari de bitum se rostogoliseră în lături, crăpături se întindeau dintr-o parte în alta, de parcă aici se petreceau mici cutremure în fiecare noapte. Andrei încerca să ocolească pe cât se putea, dar tot înaintam hodorogit, clănțănindu-ne dinții. Pe Tic l-am lăsat pe jos, să fugă după noi, că oricum mergeam încet și nicio vietate, om sau fiară, nu părea că a ajuns în acest fund de lume.

Pentru că se grăbeau să ajungă la o nuntă, prietenii noștri ne-au ieșit în cale, venind cu mașina, din partea opusă, pe același drum. S-a nimerit să ne întâlnim pe la jumătate. ”Băi, voi știți cum e drumul până aici?”, ne-au întrebat. Știam, probabil cum fusese și până acolo pentru noi. Ne părea rău pentru ei, nicio mașină nu merita așa ceva.

Andreea și Mario veniseră cu prietenii lor Claudia și Lucian. Ne-au adus celebrele clătite ”Ciori perverse” din Vamă, pe care le-am mâncat acolo, pe genunchi, în mijlocul drumului, mânjindu-ne de ciocolată până la coate. Le-am golit portbagajul de bagajele trădătoare, care ajunseseră la destinație înaintea noastră și ne-am îmbrățișat prelung. Eu și Andreea aveam lacrimi în ochi. Nu știu când aveam să ne revedem, dar deja ne era dor. ”În mașină am plâns ca o proastă, nu mă mai puteam opri. Lucian și Mario făceau mișto de mine, dar eu știu că dacă nu era Lucian, Mario ar fi plâns și el”, mi-a povestit Andreea.

După Dulcești, satul cu nume de cofetărie, am ajuns iarăși la șoseaua de care fugiserăm toată ziua. Alt drum nu aveam, așa că mi-am tras pe mine vesta reflectorizantă deși eram în plină zi cu soare puternic. Totuși, mașinile continuau să nu ne ocolească. Era ridicol. Așa că lui Andrei i-a venit ideea ca eu să fac în continuu semn cu mâna stânga să ne ocolească pe cealaltă bandă, regulamentar, nu pe aceeași bandă. Unii ne claxonau, alții doar se întrebau dacă mi-a sărit placa, cert este că mă ascultau cu toții și frica noastră de mașini a mai scăzut.

După ce-am trecut de 2 Mai, un Jaguar nou a tras pe dreapta în fața noastră, din el coborând domnul Radu. Era cu un prieten pletos, despre care am aflat că tocmai se întorsese dintr-o expediție în Siberia, unde fusese cu un Toyota Land Cruiser, o mașină de care a depins viața lui. ”Ce faceți, copii? V-am văzut de pe contrasens, am întors mașina și-am venit după voi. Mi-am amintit că n-am făcut nicio poză împreună!”  Și nouă ne părea rău că n-am făcut nicio poză, aveam doar una din barcă în care, într-o margine i se vedeau genunchii. Dacă rămâneam doar cu aia, toată lumea ar fi spus că l-am inventat pe domnul Radu, Zâna noastră bună din Deltă.

Am pornit cu și mai mult zvâc spre Vamă. Când am văzut semnul de intrare în sat, am chiuit și-am început să sărim în șei, făcând tandemul să scârțâie din toate balamalele. Cât de mult visaserăm momentul. Cât de mult am muncit să ajungem aici! Aici, la semnul ăsta de tablă pe care scrie nu doar Vama Veche ci și ”N-aveați nimic, apoi ați căutat un tandem, ați vândut zile și-ați cumpărat echipament și, trei luni mai târziu, ați pedalat peste 1000 de kilometri până aici, unde, uite, ați ajuns cu povești, fericiți, arși de soare și întregi.” Am lipit și noi, mic de tot, un sticker cu petandem.ro

Of, Doamne! Uneori inima-i un ceaun în care cineva amestecă mămăligă cu un melesteu. Așa-mi vine să descriu ce simțeam. Era fierbinte, mirosea a mălai, și-a un fel de acasă unde nu mai fusesem niciodată, dar unde deja eram fericită. Auzisem de Vama Veche din liceu, anii aceia când începi să fii un pic cool și vrei neaparat să iei trenul până aici, unde simți că-i și locul tău. Știam Vama din cântece, din videoclipuri, dar nu ajunseserăm niciodată aici. Și acum o făcuserăm pe picioarele noastre.

Nici nu știu când am luat-o pe străduțe și-am ieșit direct pe plajă, unde se auzea la maximum un concert rock.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne despuiem de hainele de bicicliști și să ne vârâm în niște țoale mai acătări, ce aveam și noi prin fundul bagajului, o cămașă cadrilată și-un tricou cu o domnișoară pe el. Am intrat apoi live pe Facebook, tăt umflați în pene, bâlbâiți și emoționați.

Soarele dispărea după niște tomberoane, Tic s-a băgat în cea mai puturoasă baltă de pe plajă, iar noi încă nu știam unde vom pune cortul. După ce-am făcut ”acolo” o poză cu un grup de prieteni, am pornit-o pe aleea de pe plajă să ne căutăm un locușor de dormit. Nu înainte de-a hrăni cu mâncarea lui Tic niște pui de căței.

Atunci ne-am întâlnit cu Ted. ”V-am văzut cu tandemul ăla și păreați așa… nu rătăciți, ci străini. M-am gândit că o să vă jefuiasca lumea pe acolo”. Așa că ne-a abordat direct întrebându-ne unde avem de gând să dormim. ”Pe plajă”, am răspuns noi doi în cor, romantici și naivi. Dar Ted, mai cu picioarele pe pământ, ne-a luat pe fiecare de câte o aripă și ne-a dus direct în camping. ”Vă iau ăștia tot, mă, bicicletă, camere, prietenei mele i-au luat geanta de sub cap. E fain în Vamă, dar se mai întâmplă și din-astea”, ne-a spus. Ted era venit la triatlonul ”Fără asfalt” care tocmai avuse loc între 2 Mai și Vama Veche, cu trei probe: înot, pedalat și alergare. Avea o biclă albă de freeride, foarte grea, cu suspensii prea mari, fără foaie mare, deloc potrivită pentru triatlon. Dar totuși îi ieșise un rezultat bun.

Așa am ajuns în campingul ”Sandalala”, unde, desigur, nu era voie cu căței. Dar după ce i-am rugat frumos pe toți, până la manager, după ce-am promis că Tic e cel mai cuminte cățel din galaxie, am fost primiți în camping. Am ridicat cortul, am desfăcut bagajele, ne-am pus lucrurile de preț într-un seif și apoi am fugit pe plajă, noi doi, Tic și Ted. Am vorbit mult, am dansat puțin căci nu ne-a prea plăcut muzica și-am cântat și mai puțin, pentru că nu știam versurile, la un foc de tabără unde ne-am infiltrat într-un grup de oameni veniți tot la triatlon.


Ne-am adunat apoi în aceeași formulă în care am plecat, înapoi în camping, unde am stat de vorbă sub copaci până ne-a răzbit somnul. Am vorbit despre orice. Rulote, mers cu bicla, job-ul lui Ted la Google, construcții din pământ, cultivarea roșilor și peripețiile noastre de pe tandem. Când pleoapele se căutau una pe alta, luna era de mult cocoțată în covata nopții, lăsând în urmă, ca un râset, o lumină blândă. Ne-am târâit în cort, vlăguiți, fără măcar să ne spălăm pe dinți, fără să ne mai învelim în sacii de dormit. Am adormit obosiți, fericiți și în siguranță. Întâlniserăm o Zână bună și în Vamă. Numele ei era Ted.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi arată așa:

 

 

 

 

 

 

Dragă Amalia,
Dragă Thomas,
Distribuie:

Lasă un răspuns