Dragă bunica,

Adormiserăm.  Pentru vreo oră, poate. Nu știu cât arăta ceasul în noapte, dar era beznă. M-a trezit durerea de stomac. Mi-era atât de somn, încât prima oară am încercat s-o ignor, dar stomacul meu încerca să iasă din mine, de zici că prinsese viață, voia fără doar și poate să mă despice și să evadeze. M-am trezit cu capul în veceu. Ce-oi fi mâncat? Mama ei de treabă…

Nu știu când s-a făcut dimineață. M-am târâit din patul cu baldachin până la baie și înapoi de vreo cinci ori. Eram muci. Pe la nouă dimineața cred că am reușit să adorm, răpusă de oboseală. Când am văzut că ceasul e 11 și ai mei încă n-au dat niciun semn, mi-am spus că sigur și ei se simt la fel ca mine. Ba chiar bănuiam că toată lumea din hotel bolește la fel. E sentimentul acela că Pământul s-a oprit. Nu doar pentru tine, pentru toți. Îmi era rău-rău-rău.

Din fericire, nimeni nu mai era bolnav. Doar Andrei începea și el să se clatine după ce s-a deșteptat. Mâncaserăm același lucru cu toții, de cu seară. Alune în coajă. Ba chiar, tata și Andrei își făcuseră și un sandviș cu pâine, icre și unt.

Bunica, vă mai amintiți vara în care ne-am îmbolnăvit amândoi, eu și Andrei? Veniserăm cu trenul la Fălticeni și cam dârdâiserăm în compartimentul în care aerul condiționat era la maximum. Eram de vreun an împreună și ne-am betejit rău de tot, cu febră, gripă, stat toată ziua în pat, nu aveam energie nici să mergem la baie, ne țineam de pereți ca două stafii. După ce ne-ați doftoricit cu tot ce v-ați priceput mai bine și noi totuși continuam să ne simțim rău, ați decis să ne despărțiți. Unul în casă, unul în căsuța de vară. Și abia după ce-am spart petrecerea microbilor am reușit să ne întremăm și să prindem un pic de culoare în obraji.

Ei, bine, de atunci, să tot fi trecut cinci ani, nu ne-am mai simțit atât de rău. Până în ziua asta, când ne-am trezit amândoi ca două șnițele bătute pe toate părțile. 700 de kilometri și niște alimente prea grase ne-au venit de hac.

Pe la vreo douăsprezece ieșiserăm cu toții în curtea palatului să luăm micul dejun. Eu abia mă țineam pe picioare. Soarele mă deranja, Tic mă deranja, orice subiect de conversație mă deranja. Stăteam cu capul în mâini și deliram. Când chelnerul i-a adus tatei o farfurie de scoici de mare, am crezut că mă întorc pe dos, ca un buzunar flendurit, așa c-am tulit-o în cameră. Mai mult de-o gură de ceai și un cubuleț de telemea n-am putut îndesa în gură. Mi-am târșâit picioarele până în pat și m-am pitit sub așternutul răcoros. După câteva minute a venit și Andrei, palid la față și fără vlagă. Clar, eram pe aceeași lungime de undă.

Aveam planuri să plecăm mai departe. Aveam planuri să vizităm o grămadă de locuri cu părinții mei. La o aruncătură de băț erau Salina Turda, Peştera Scărişoara, Cetatea țărănească de la Colţeşti, veche de 600 de ani, Mănăstirea Rîmeţ… Aveam planuri să petrecem timp împreună, să vorbim și să ne bucurăm de fereastra asta în care ne suntem aproape.

Însă nu eram în stare de nimic, decât să dorm, să dorm, să dorm. Poate trece.

Am zăcut amândoi până noaptea târziu. Nu mai țin minte în ce ordine s-au întâmplat lucrurile, căci toate se petreceau ca prin vis. Tic s-a dus la plimbare cu mama și cu tata pe dealurile dimprejur, niște pungi foșneau undeva în parcare, telefonul a început să țiuie că rămânea fără baterie, un mesaj pe care îl vedeam prea în ceață ca să-l pot citi, un claxon de mașină, la un moment dat m-am ridicat din pat cu greutate să-mi îmbrățișez părinții, am băut un pahar cu apă, l-am vomitat, mi-am luat la revedere de la mama și tata, ne-au spus să mai rămânem încă o noapte, m-am făcut covrigel la spatele lui Andrei care se trezea când eu dormeam, așa cum și eu mă trezeam când el dormea. Era un coșmar. Eu aveam episoade în care mă simțeam un pic mai bine, dar Andrei se ducea din rău în mai rău.

Când am plecat în călătoria asta, ne-am pregătit o gentuță de prim ajutor. Mi-au cam tremurat mâinile când am împachetat plasturi de toate dimensiunile, unii cât palma lui Andrei de mari. Ne-am uitat unul la altul imaginându-ne ce răni ar trebui să avem ca să le folosim. Am sperat că nu le vom desigila niciodată.

Știam că se pot întâmpla atât de multe, dar frica de pericole nu ne-a oprit. Am luat în calcul durerile menstruale, am luat în calcul posibile dureri de mușchi, de spate, am luat în calcul luxațiile, durerile de cap, durerile de măsele. Am încercat să acoperim orice situație. Am repetat chiar și manevra Heimlich și ne-am documentat ce-i de făcut în cazul în care Tic se îneacă. Numai pastile de stomac n-am luat. Amândoi suntem rezistenți, mai ales eu. Și uite cum eu am fost prima doborâtă de-un pumn de alune. Adăugat la epuizarea fizică și la orele în care am pedalat doar în soare, corpurile noastre au cedat. Sau cel puțin așa ne-am explicat noi situația, căci la doctor n-am ajuns.

E altfel când te îmbolnăvești în timpul unei călătorii. Și totuși noi am fost norocoși. Nu ne-a pălit în casa vreunui prieten, ca să stăm pe capul lui atâtea ore leșinați de somn și greață, nu ne-a pălit când dormeam la cort ori când eram la o mănăstire. S-a întâmplat, ca prin noroc, când eram într-un hotel, cu mama și tata alături. Contează. Doar mâna mamei pe frunte, doar glasul tatei care are grijă de Tic și deja te simți un pic mai bine.

Incredibil de răbdător a fost cățelul nostru. A încasat, cuminte, una pentru echipă. Ore întregi a stat în liniște, străduindu-se să nu ne trezească, fără să ceară afară, fără să ceară joacă, ba chiar și fără să ceară atenție. În căpușorul lui mic și creț a înțeles că nu ne e bine și că trebuie să fie îngăduitor cu noi. C-o să ne reparăm curând și-o să ne suim iar călare pe tandem, pedalând mai departe.

Și personalul castelului ”Templul Cavalerilor” a fost foarte drăguț cu noi. Deși trebuia să eliberăm camerele la miezul zilei, așa cum e regulamentul pensiunilor și hotelurilor de pretutindeni, ne-au lăsat să mai zacem în pat fără să ne ceară bani pentru încă o noapte: ”Avem destule camere libere, nu e nicio grabă”, ne-au spus îngrijorați pentru cum ne simțim mai mult decât pentru faptul că ei trebuie să curețele camerele pentru următorii oaspeți. Iar la micul dejun ne-au ascultat toate mofturile, ne-au prăjit pâine, ne-au adus orez crud într-un castronel și ne-au făcut zeci de ceaiuri cu mentă.

Nu ne mai rămânea decât să stăm țapeni în pat și să așteptăm ca trupurile noastre să-și revină. Cel mai tare durea că nu putem pleca mai departe. Că irosim o zi. O zi în care am putea trăi pe tandem, nu să stăm sub plapumă ca doi castraveți murați prea mult, cu un cățel mult prea înțelegător făcut covrigel la picioarele noastre.

O zi în care am fi putut să vizităm fără zor cheile Vălișoarei, care se înălțau chiar la pervazul camerei noastre. Data și Bogza se văzneseau semeți, doi versanți dezbrăcați și viguroși, ca doi străjeni care veghează asupra acestui lăcaș construit în căușul munților. Peisajul protector, piscurile semețe și pădurile labirintice sunt și motivul pentru care acum 700 de ani acest castel a fost durat din piatră nemuritoare. În anul 1320, un nobil al locurilor, a pus să se ridice o cetate de apărare, în care strămoșii noștri daci s-au ascuns de urgiile naturii și de lăcomia năvălitorilor. A devenit apoi pavază la granițele voievodatelor și mai târziu a provinciilor românești. În descursul zbuciumatei istorii a Ardealului, care a fost asuprit timp îndelungat de cotropitori, a fost cazarmă militară la granița patriei mamă în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, în timpul Revoluției din 1848 și-n timpul Unirii din 1918.

IMG_0650

După 1918, când istoria și-a corectat greșelile, iar Ardealul ne-a fost redat, castelul a reînflorit, fiind  preluat de armata română care l-a transformat în cazarma bravilor vânători de munte, tabără de antrenament și punct strategic de apărare a gliei strămoșești.

Al Doilea Război Mondial a transformat, necruțăror, castelul în ruine. După ce urgia a trecut, oficialii vremii au încercat să redea frumusețea clădirii și a locului. Însă castelul nu și-a mai regăsit niciodată farmecul dintâi.

Acum două decenii, un medic din Brașov l-a cumpărat la o licitație organizată pentru că societatea care-l deținea a dat faliment. Castelul a costat 45.000 de dolari și-a fost transformat în hotel. Au încercat să păstreze umbra istoriei prin materialele de construcție folosite, prin recunostrucția crenelurilor, a turnurilor, prin decorul camerelor cu fier forjat, piatră cioplită și lăcuită, bârnele din tavan la vedere, pereții albi, negletuiți și denivelați, paturi cu baldachin și mobilier din lemn băițuit, prin elementele decorative precum halebarde, armuri de scutieri și blazoane.

IMG_6648

IMG_6650

Deși nu e un castel medieval, având camere care se deschid cu cartelă, încălzirea centrală și geamuri termopan, locul păstrează și acum o atmosferă ruptă de frământarea orașelor. Internet este cu țârâita, iar semnal la telefon ai doar dacă te contorsionezi undeva în colțul sălii de mese. Vrei ori ba, ești deconectat. Așa că-i musai să te bucuri de oameni, de pancovele (numite și minciunele) din meniul restaurantului, de ceata de porumbei prăfurii care și-au făcut casă în acoperiș și care nu contenesc din ”gâl-gâl”-ul lor rotunjor (se sperie imediat dacă bântui noaptea pe coridoarele exterioare și zboară ca-n filmele de groază, iute, în stol, deasupra castelului), de ciubarul din baie cioplit de un meșter din Munții Trascău, de blănițele de oaie de pe podelele de lemn, de păhărelul de palincă dimineață, bun ca să ”te speli pe dinți cu el”, așa cum spune datina pe aici, de frumusețea sălbatică a peisajului, cu vaci păscând ici-colo, care-și scutură deseori tălăngile dulci. Neparat să cobori în subsolul castelului, care se spune că va fi amenajat cu piscină și alte chestiuni moderne, dar care acum e ticsit cu fân, de ți-e mai mare dragul să-ți imaginez cum, pe vremuri, aici își aveau culcușul caii cavalerilor. Și, nu în ultimul rând, să te bucuri de Rex, un dulău metiș de ciobănesc german, cu capul mare și inima blândă, care te urmează în orice drumeție și, de te apropii să-l drăgălești, nu se sfiește să-ți aplice o limbă umedă pe obraz.

IMG_6654

Era, poate, zece noaptea când l-am auzit pe Andrei cântându-și. Se legăna și cânta melodia celor 13 cai care se înecau în valurile mării. Cea mai tristă melodie pe care o știa. Atunci m-am speriat atât de tare încât eram gata să chem salvarea. Nu știu cum se face, că ajungi să suni la salvare din situații total anapoda, când ești în mijlocul munților, la câțiva kilometri de un oraș cu spital, duminica, aproape de miezul nopții. Într-o luni, când ești în mijlocul unui oraș mare, la mijlocul zilei, nu te-ar găsi prăpădul.

Și Andrei cânta, cânta, nemaisuportând durerea și starea de greață continuă. Mă luase frica.

Am coborât la recepție ținându-mă de pereți și-am cerut ajutorul. Salvării i-ar fi luat mult să ajungă, ni s-a spus. Bucătăreasa, o doamnă blândă și durdulie, cum te-ai aștepta să fie toate bucătăresele, a trimis vorbă să i se aducă un pliculeț de bicarbonat, o linguriță și poșeta. Din poșetă a scos două pastiluțe de Triferment și mi-a spus să i le dau lui Andrei. ”Dacă nici cu bicarbonat și cu medicament nu-i trece, atunci să suni la salvare”, mi-a zis.

Am urcat înapoi în cameră și Andrei a luat cu greu doftoriile. Din baie cădea o dungă de lumină pe pat, în rest, camera era învelită în beznă. Ne-am culcușit unul lângă altul și-am așteptat, și-am așteptat, și-am așteptat… până când am adormit amândoi un somn adânc, de boală.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Dragă Tudor,
Dragă Andreea,
Distribuie:

Lasă un răspuns