Dragă Bianca și Bogdan,

Pe la 7 dimineața am sărit din pat. Ca în zilele în care știi că ceva bun are să se întâmple și nu te mai rabdă inima să dormi. Andrei s-a întors pe partea cealaltă pufăind somnoros, pe el nu-l vizitează fericirea la ore din-astea. Eu rânjeam a chef de viață, soare, prieteni și munte. Haideți, Marius și Mariaaa!

Nici Tic nu-mi împărtășea dispoziția, de obicei e ca un mosorel, dar iată-l abia târându-se până la marginea patului, unde se tufli moale și cald, căscând caraghios. Dar dacă pe Andrei nu-l pot lua pe sus din așternut, că-i cam greu și cam lung, pe Tic imediat îl împăturesc în brațele mele și-l zbengui prin aer. Ceea ce am și făcut! Am alergat cu el în brațe pe scări, sărind câte două deodată, am făcut o piruetă în bucătăria largă, am fugit afară și l-am întins pe creț spre soare, iar în capul meu suna soundtrack-ul de la Lion King. Oh, ce zi minunată!

Soarele se scălda în vârfuri de brazi, păpădiile erau împrăștiate în iarbă ca niște bănuți aruncați într-o fântână, iar printre norii albi, limpezi, lama albastră a cerului lucea ca un giuvaer. Unul din câini, pare-mi-se șeful curții, se tolănea fix pe masa din curte, pe care și-o făcuse tron peste noapte. Sări ca ars când am ieșit izbind de tocul ușii fotoliul înflorat, pe care l-am așezat mai la umbră, unde nu avea să mă găsească soarele decât după ce eu îmi voi fi terminat demult cafeaua. Timp berechet să mă bucur de ungherul acesta de lume, fără ca universul din jur să-mi simtă prezența. Și de frumos ce era în jur, mi-am mai pus de o cafea, ca-n diminețile în care ai dreptul să te bucuri o picătură în plus. Am sorbit-o cu nesaț.

Telefonul sună scurt. Mesaj de la Maria: ”Îl repar pe Marius din mahumureală și venim!” iar alături o poză cu jumătăți de portocală care așteptau să fie îndesate în storcător. Mă dusei și eu să-l trezesc pe Andrei, care, ca-n fiecare dimineață, suferă de mahmureală, chiar dacă el n-a băut la nuntă. În jumătate de oră, până vin musafirii (sic!), are timp să prindă un pic de bujori în obrăjori.

Cel mai drag ți-e un prieten când îl vezi intrând pe poartă, dar mai drag ți-e un prieten care intră pe poartă cărând după el sacoșe cu mâncare rămasă de la nuntă! Așa, pe stomacul gol, nu știu să vă spun ce ne-a bucurat mai mult, să-i vedem pe Maria și pe Marius sau să ne înfigem în tortul miresei. Poate cel mai dihai ospăț matinal pe care l-am ras preț de câteva povești și multe râsete!

Nu știu cine-i cam încurcase cu o zi înainte pe musafirii noștri, taman când să plece la nuntă. Ntz! Întârziaseră vreo oră. N-au mai prins sărăcuții decât două scaune libere, la masa fotografilor. Dar ei sunt oameni mișto, dintre cei care sfințesc locul, așa c-au chefuit în legea lor, bucurându-se de poziția mai retrasă, care nu-i obliga la socializări forțate cu mătușa de pe tată a nu știu cărui verișor de care n-au auzit niciodată, dar despre care află la nunta cu pricina că și-a construit casă, are doi copii și tocmai s-a apucat de o cură de slăbire cu ovăz și ceai verde. Știți voi, ca la nunți. În schimb, nuntașii noștri au ars-o pe Ca$$a Loco și N&D, după cum a rămas scris într-un mesaj primit la miezul nopții de la Maria: ”Haide vino înapoi poi poi poi, să fim iar amândoi doi doi doi…” Marie, haha, zi drept, cât băuși și tu din sucul ăla de mahmureală?

Una dintre poveștile pe care ni le-am spus la dejunul nostru nuntit și pe care n-am să le uit niciodată e cea a lui Marius, care, copil fiind, era zgârcit din cale afară. Ferească să vină niște vecini în vizită și să fie cinstiți de către bunicul lui cu un păhărel de tărie, iar de către bunica lui cu gogoși. Marius de nici zece ani stătea într-un colț, fierbând și numărând ba gogoșile din farfurie, ba gogoșile mâncate, iar socoteala îl lua cu amețeli când vedea cum dispar durduliile. Își încrucișa mâinile la piept cu forța cu care se supără copiii, altceva nu-i stătea în putere să facă. La o vreme nu mai putea răbda și răbufnea înciudat strigând: ”Bunico, dar oamenii ăștia câte gogoși mai mănâncă?” Pe adulți îi lua cu râsete, dar mini-Marius tot nu afla răspunsul care cu siguranță i-ar fi făcut inima să bată mai tare. Ne povesti că învățase așa de la tatăl lui, care, când era în armată, primise de la o mătușă o sacoșă de portocale. Soldatul intră în panică, deoarece, pe vremea comunismului, erau la fel de prețioase ca aurul. Și, ca să nu le împartă cu nimeni, se ascunse sub plapuma din patul lui de cazarmă, într-o încăpere cu alți zeci de soldați. De-a lungul nopții le mâncă, hapsân, pe toate, ingnorând șușotelile celorlați flăcăi care se tot întrebau: ”Să-mi trag una! De unde tot miroase, mă, a portocale?”

Noi am găsit un Marius care și-ar fi dat și dumicatul de la gură de bun la suflet ce e. Și, poate, aida-de, că talent la povestit are gârlă, o să scrie într-o zi o felie de text despre gogoși, portocale și bucatele până-n tavan cu care-a hrănit niște rătăciți c-un tandem, fometoși și nesătui, plecați lelea prin lume în căutarea oamenilor ca el. Ca el și ca Maria. Căci ei sunt dintre acele cupluri despre care când zici de unul, zici și de celălalt. Opresc un pic cuvintele, să las loc dorului să spuie că nu există altă cale decât să vină și ei în vizită la noi. Degrabă!

Ne-am luat rămas bun de lângă tandemul învelit de mama Mariei cu o pânză roșie, pe care calcă numai mirii. Am stat într-un leagăn și-am mai povestit puțin. Maria, curajoasă, a zis că nu mai plânge, că oricum știe că diseară iar se trezește cu noi pe cap. Eu am râs și le-am spus să-și țină telefonul deschis. Apoi ne-am urcat pe șei și-am pornit spre Bistrița și-apoi mai departe, dacă ne țin picioarele, până la Herghelia din Beclean, care se afla la aproape 60 de km.

 

Am ocolit drumul principal, unde mașinile mergeau ca pe tarlaua lor. Am luat-o pe drumuri de pământ, pe câmp. Să vă spunem drept, preferam toate bălțile pline de noroi și cărările într-o rănâ decât să ne mai sufle în ceafă șoferii.

IMG_0139

IMG_0150

IMG_0148

Iar partea frumoasă e că astfel vezi meleaguri unde pasc oile, unde văcărița Lila se sprijină într-un băț și-o privește pe vaca ei Brândușa (în poză-i cu un taur de pe pășune), care nu face nimic interesant cât îi ziulica de luncă, doar smulge smocuri de iarbă și privește în zare, pe copiii care țâșnesc după tandemul nostru și pedaleaza în paralel, străduindu-se să fie mai rapizi ca noi, case din lemn, albastre ca cerul primăverii și bannere de țară desenate cu carioca.

IMG_6044

IMG_0141

IMG_6046

IMG_6056

IMG_6050

IMG_6052

IMG_0152

IMG_0156

IMG_0158

IMG_0161

Pe la mijlocul zilei am ajuns și în Bistrița.

IMG_0162

Oraș al imnului național, cel mai mare din județ, cu peste 75.000 de locuitori, astăzi trăiesc aici nu doar români, ci și flamanzi, saxoni, bavarezi și valoni, denumiți generic: sași. Bistrița își așteaptă călătorii cu 54 de monumente de arhitectură, situri arheologice și monumente sculptate. În centrul orașului, construită în secolul al XIII-lea, cu cel mai înalt turn bisericesc de piatră din România (cca. 75 de m), stă tăcută Biserica Evanghelică. Iar în parcurile din jurul ei, rămase de la sărbătoarea Paștelui, niște ouă gigante, pictate manual. E al cincilea an consecutiv când, inspirați de-o tradiție din orașul Zagreb, Croația, unde se numesc ”pisanica”, elevii Liceului de Arte ”Corneliu Baba” pictează peisaje, case, povești, copaci înfloriți, mozaicuri și alte minunății din culori pe ouăle de doi metri din poliester armat cu fibră de sticlă. Ouăle sunt așezate apoi în cuibare din lemn mărunțit, unde se odihnesc în toată frumusețea lor până la Rusalii. Tradiția ouălor gigant o au și alte orașe din lume, printre care Palanga din Lituania și Vegreville din Canada.

IMG_0175

IMG_0166

IMG_0167

IMG_0168

IMG_6069

IMG_6068

La ieșire din Bistrița i-am cunoscut pe Adi și Emanuel. Ei mergeau la deal, spre oraș, noi goneam la vale cu viteză, de abia i-am auzit când ne-au strigat: ”Salutare fraților tandemiiiiiști!” Le-am făcut cu mâna, le-am zâmbit și apoi ne-am văzut de drum. Însă după câteva minute ne auzim strigați din spate. Ei doi erau, săracii, pedalau de zor să ne ajungă. Ne-am oprit, iar prima întrebare pe care Emanuel ne-a adresat-o când a ajuns lângă noi a fost: ”Nici dumneavoastră nu vedeți?” Mi-am dat seama după câteva secunde că vorbea cu mine. După alte câteva secunde mi-am dat seama că mă întreabă dacă sunt oarbă. Vedeți voi, tandemul este foarte des folosit, mai ales în străinătate, pentru ca nevăzătorii să poată și ei să se plimbe cu bicicleta, având în față pe cineva care poate conduce ghidonul și-i poate proteja. Este o soluție pentru ca și ei să poată gusta din magia pedalatului și-a vântului adiind din față. Chiar dacă nu pot vedea peisajul, se bucura de mișcare, de conversațiile cu prietenul din cealaltă șa, de sunete, de mirosuri, de fericirea de-a pleca dintr-un loc și-a ajunge în altul.

IMG_0187

Toate astea le-am înțeles privind zâmbetul lui Adi. Nu și-a pierdut total vederea, încă. Scade, însă, de la un an la altul. Are 18 ani și multe amintiri de când ochii îi funcționau brici. Acum, însă, poate pedala numai pe tandem. Pe nas are o pereche de ochelari polarizați cu UV 400, cel mai mare număr pe care l-am auzit vreodată pentru niște ochelari. Au fost scumpi rău, dar ei sunt singurii care-i pot ocroti ochii de soarele periculos care-i afectează vederea. Și oricât de scump ar fi un lucru, sănătatea organelor nu are un preț, oricum.

Emanuel, curios, butonează camera foto a lui Andrei, ne vorbește despre cum i-a venit prima oară să vorbească cu noi în engleză și, cumva, în același timp mă întreabă dacă mai am și alte tatuaje. E foarte dezinvolt și vorbăreț, mi-e simpatic. Tot ce-i spunem i se pare ”foarte tare!” și ”mega!” Le povestesc despre tatuajul de pe deget, cel cu motto-ul nostru: ”Hai”. Adi zâmbește larg și-mi spune: ”Oh, ăsta e și motto-ul meu! Doar că eu nu pot singur…” Nu-mi poate vedea expresia chipului și-n cuvinte nu-i pot spune nicio frază de îmbărbătare. Așa că-s bucuroasă când Emanuel începe să ne povestească de planurile lor. La anul vor să plece amândoi pe tandem până la mare și înapoi! Așteaptă să le vină o bicicletă de vreo 3000 de euro, Cannondale, pe care au reșit să și-o cumpere cu ajutorul unor sponsorizări.

Ne vine o idee, să facem schimb de pasageri! Așa că eu mă duc cu Emanuel, iar Adi cu Andrei. Tandemul lor e cam răblăgit, nu le merg vitezele, Emanuel e cam zăpăcit și mai-mai ne ia pe sus o mașină, iar fundul mă doare deja, deși nu stau nici de două minute pe șa. În schimb, Adi se minunează de tandemul nostru, de șaua Brooks foarte comodă, deși e doar din piele, și de poziția spatelui. Îi chemăm cu noi, până la Beclean, numai să-și ia cortul și ceva de mâncare. Foarte posomorâți ne refuză pe motivul că ”trebuie să învețe la chimie”. ”Eh, așa-i când ești elev, ce să vă facem?”, râdem noi de ei. Apoi le urăm să crească mari și să scape de școală și facultăți, ca să aibă timp de toate celelalte vise.

IMG_0193

IMG_0189

IMG_0184

Am pedalat apoi cu spor, spre herghelie, că ne cam prindea noaptea și nu ne ardea să punem cortul în pădure. În satul Sigmir am întâlnit cei mai vorbăreți oameni din excursia noastră de până acum. Din două în două case sătenii care se odihneau după o zi de muncă strigau după noi replici ca ”Ioi, ce romantic!”, ”Doamne, că eu nici 20 de metri n-aș merge pe bicicleta aia!”, ”Ce bicicletă șmecheră aveți!” și ”Ni, Florentino, ai mai văzut așa ceva?” Noi râdeam și pedalam cam anevoios, la deal.

IMG_0197

În vârful pădurii găsirăm și noi un pic de semnal, cât să căutăm pe internet ba un loc de pus cortul, ba o pensiune, căci mai aveam 20 de kilometri și începea să se înnopteze. Tot țopâind noi cu telefoanele în sus, dinspre pădure veni cea mai mare turmă de oi pe care-am văzut-o eu vreodată. Era a ciobanului Paul și număra 300 de cârlionțate. L-am rugat frumușel pe baci să-mi prindă și mie un miel, iar nea’ Paul s-a învoit numaidecât.

IMG_6071

IMG_6084

IMG_6089

După ce-am pupat mielul de l-am lăsat fără aer, am plecat cu tot cu mirosul de oaie după mine, la vale, pe tandem. Pentru că nu găsiserăm loc de odihnă în apropiere, ne-am pus în cap să facem din rahat bici, vorba aia. Am aprins farul, mi-am pus vesta reflectorizantă și-am tras tare să ajungem la Herghelia din Beclean.

IMG_6092

Treaba a mers ceas și la ora nouă, în lumina lăptoasă a înserării, intram deja pe poarta lungă, ca de moșie străveche. Am dat întâi de un nene care îngrijea caii și care ne-a condus până la Eva, veterinarul hergheliei. Era zveltă, cu părul rumen, învăpăiat, și-avea un zâmbet de duminică, zi în care, iată, e noapte și ea e tot la serviciu. Și la ora aia la care nu intră țipenie de om în herghelie, se trezi cu noi trei grămădăi și-un tandem plin burduf.

Eva ne primi cu seriozitatea oficială care o impune o instituție de stat, o seriozitatea care a lăsat loc de-o omletă și-o salată pe care le-am împărțit în bucătărioara de protocol și din care noi am avut grijă să nu lăsăm nimic în farfurie, plus o vizită la grajduri, timp în care Eva ne-a umplut buzunarele cu informații câte-n lună și-n stele despre cai, subiectul ei preferat. Noi căscam gura curioși când la ce ne spunea ea cu atâta meșteșug de zici că citea dintr-o carte pe care numai ea o vedea, când la iepele maiestuoase, stând una lângă alta în grajd, cu mânzi frumoși care mișunau pe lângă ele. Am căzut lați de oboseală și-am adormit cu gândul la Avista, Galata, Celsi, Buna, Pluto XX-14, Tulipan XXII, iar alături de toți, ca o zână bună, Eva, cea care ne-a fermecat cu dragostea și știința despre cai. Dar toate astea mâine le aștern, pe zi, când se mai astâmpără inima și-și adună cuvintele să povestească despre locul unde o mână de oameni și 300 de cai sălășluiesc laolaltă.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei.

Harta de azi arată așa:

Capture

Dragă Danule,
Dragă Evelina și Andrei,
Distribuie:

5 comentarii

    1. Opa, ai dreptate! Am corectat 🙂 Mulțumesc mult!

  1. Genial !!! Foarte frumos scris 🙂 ma bucur ca i-ați întâlnit pe băieți 🙂 Adi este fratele meu . Va urez cât mai multe experiențe frumoase .

    1. Alexandra, salută-i pe băieți din partea noastră și spune-le că dacă-i putem ajuta cu un sfat despre pedalat sau bălăurit prin țară, o facem oricând cu plăcere. Chiar ne dorim să-și îndeplinească visul ”până la mare și înapoi” 🙂

  2. uauuuuuu ce frumoase experiente…….sint mindra de voi!!!!!

Lasă un răspuns