Dragă Andreea,

De dimineață m-a trezit un miorlăit. Rectific. De FOARTE dimineață m-a trezit un miorlăit. Hait! Unde sunt? Cum mă cheamă? Cât e radical din trei? La ce episod sunt ăia de la ”Tânăr și neliniștit? Și de când ne-am cumpărat pisică?

Mi-am oploșit capul în gluga sacului de dormit și-am încercat să ignor toate aceste întrebări de test grilă. ”E sâmbătă, n-am cum să am examen, sămbătă nu mă duc la școală…” Îmi simțeam creierul ca o cutie cu gelatină pe care cineva a scos-o din frigider, a zbuciumat-o și-apoi a pus-o înapoi în raft. De ce să faci asta unei cutii de gelatină? Rectific. De ce să-i faci asta unei cutii de gelatină la șapte dimineața?

Miaaau. Miiiaaau. ”Pis, pis, pis, hai și culcă-te lângă mine, numai taaaci din gură, te rog eu frumos…” Nu sunt sigură c-am spus cuvintele astea cu voce tare, știu sigur doar că i-am făcut loc pisicii lângă mine, apoi am căzut iar în somnul acela păcătos, în care cineva îți umblă cu șurubelnița în țeastă. Șvâr! Crcțțț! Și… miau.

M-am mai cioșmolit eu în sacul de dormit moale ca o îmbrățișare de zână, dar miorlăitul nu s-a oprit. N-am avut de ales și m-am trezit. Eram în cort. Ioc examen, dar nu pentru că era sâmbătă, ci pentru că am terminat școala demult. Cei de la ”Tânăr și neliniștit” sunt la episodul 4852. Iar pisica mea e de fapt un Tic ud și murdar, care dârdâie de frig și cere înapoi în cort.

13230199_651346255014178_473330253508692694_n

pe tandem tic munte

A fost odată ca niciodată o zi în care Andrei s-a trezit la ora șapte dimineața. De bună voie și nesilit de nimeni. În tot cuprinsul pământesc așa ceva nu s-a mai pomenit.  Spre deosebire de basme, acum există o explicație științifică. ”M-am trezit să mă piș și-am văzut muntele. Era prea fain ca să mă pot culca înapoi, așa că am hotărât să stau să mă uit la el”, mi-a zis cu entuziasmul unui copil de zece ani. Mi-l și imaginam, treaz ca un pilot de avion, ieșind pe furiș din cort, cu un cățel creț pe urmele lui.

IMG_0634

S-au zbenguit ei pe șoptitelea pe lângă cort, unul a început să se știobâlcăie în pârâu, cărând bolovani pe mal, celălalt s-a apucat să facă focul. Sper că se înțelege cine ce făcea. Eu dormeam în cort ca un bebeluș. Până când cei doi ai mei au început să se cam plictisească fiecare de ce făcea și apoi unul de altul. Așa că Tic a venit la fermoarul cortului și-a început să miaune de frig, în timp ce Andrei, foarte neconvingător, îi spunea: ”Șșșș, taci Tic, că Laura doarme.” Laura nu mai dormea, Laura găzduia o hoardă de tinichigii și fierari în capul ei.

Să vă povestesc ce fericiți au fost amândoi când mi-am ițit scăfârlia prin crăpătura fermoarului? Unul m-a invitat să-l fugăresc ca să se încălzească, celălalt m-a invitat să ne bem cafeaua. Sper din nou că se înțelege care unde mă invita.

Focul scârțâia ușor, cu o flacără invizibilă. E diferit față de cel făcut noaptea. În soarele dimineții, văpăile nu se văd, scânteile nici atât. Doar lemnele tăciunii care se împuținează încet, fără alt mister. Noaptea, focul are vraja lui. Îți pierzi privirea undeva dincolo de dansul limbilor portocalii, care se înfig ca niște suliți în pieptul nopții. Treci cu gândul de ele, lăsându-le să se lățescă diforme, ca niște panglici. Alături de Luna cea sură, focul e singurul izvor de lumină. Ocrotește și încinge inimile drumeților. Înfoaie atmosfera și leagănă visele, de ți-e mai mare dragul să te pripășești lângă el.

Însă ziua, focul e ca o pasăre izbită la pământ. Nu mai zboară, nu mai cântă, nu mai taie ca o foarfecă aerul din jur. Mocnește fără prea multă tragere de inimă, curgând în sus într-un fum cenușiu, care înghite trupul lemnului. Trupul lemnului din care Andrei încerca să salveze furnicile care forfoteau îngrozite. Le așeza o surcea în cale, le aștepta să urce, apoi le elibera în iarbă. Cum poți să nu iubești de-un infinit de ori un om care salvează furnicile din foc și nu mai poate dormi de dragul unui munte?

Calmul dimineții noastre fu deodată întrerupt de o turmă de oi păzite de cinci dulăi flocoși, cu jujeu atârnând de grumaz. Jujeul este un băț de vreo două palme legat cu un lanț de zgarda câinilor. Scopul lui este să-i împiedice să vâneze animalele sălbatice din locurile pe unde se plimbă ciobanii cu oile sau cirezile. Din cauza jujeului, care li se bate de picioare, câinii nu pot alerga, însă, în același timp, jujeul nu-i incomodează deloc la mers. Așa spune legea în România, „fiecare câine însoţitor al turmei sau cirezii de animale va purta, în cuprinsul fondurilor de vânătoare, jujeu, în conformitate cu prevederile Legii fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului”. Prevederile sunt clare, jujeul trebuie confecționat dintr-un lemn de esență tare, trebuie finisat prin strunjire, trebuie să aibă minimum 30 de cm lungime și un diametru de minimum 4 cm. Ei bine, nu știu dacă ciobănașii noștri iau rigla cu ei pe pășune atunci când le taie câinilor câte o cracă dreaptă, pe care o cioplesc la umbră, cu un briceag. Nu știu ce se întâmplă dacă jujeul are 29 de cm și dacă nu atârnă ”în poziţie orizontală şi să fie poziţionat imediat sub nivelul articulaţiilor genunchilor membrelor anterioare ale câinelui”. Mă gândesc că o fi existând o poliție a jujeielor (de vreme ce avem și lege) care umblă cu rigla în buzunar și dă amenzi de sare cojocul de pe ciobani. Ciobanul nostru ar fi îngroșat cu siguranță teancul cu încă vreo cinci.

Al doilea val de musafiri ne-a găsit când sorbeam ultima înghițitură de cafea. Era o turmă de vaci frumoase, care au început să ne înconjoare, trecând ba prin pârâu, ba venind de după copaci. Ne-au lăsat cadou încă două băleguțe călduțe și proaspete (pesemne ale lor erau și cele peste care am făcut slalom seara trecută). Ciobanul ne-a spus vesel și sincer: ”Bună dimineața și ne iertați că vă deranjăm!”. Adică noi eram pe tarlaua lor, campam ilegal și ne întinseserăm catrafusele în drumul pe care îl străbate zi de zi cu cireada lui și tot el își cere scuze? Foarte fâstâciți i-am dat și noi binețe și i-am spus că ne bucurăm de oaspeți.

IMG_6564

IMG_6566

Ne-am apucat apoi să strângem tabăra, să stingem focul și să împăturim cortul. Bagaje și băgăjele peste tot. Le bănuiesc că atunci când ne întoarcem câteva minute cu spatele, bagajele se divid de la sine, dintr-unul mai ordonat se fac șapte mai mici, făcând harababura mai mare. Astfel că faza asta ne ia foarte mult timp, vreo jumătate de oră pe puțin, chiar dacă am început să ne specializăm. Suntem mari maeștri în desfăcutul bagajelor, dar nici în refăcutul lor nu mi-e tocmai rușine. Fără să ne vorbim, în aceste două săptămâni ne-am împărțit sarcinile și fiecare știe pe ce panier să pună mâna, care parte a cortului îi revine lui s-o strângă, cine se ocupă să umple cu apă camelbak-ul și cine se ocupă de punga de gunoaie. Numai Tic n-are nimic de făcut decât să plimbe o piatră de colo-colo.

IMG_6575

Am pornit așadar spre Rimetea, unul dintre cele mai frumoase sate din Transilvania. Unsuroși de la crema de soare, un pic prea devreme treziți, toropiți de căldură și doar cu deal înaintea noastră. Ne propuseserăm să ne întâlnim cu părinții mei la Aiud, adică peste 30 de km, însă ei încă nici nu porniseră de acasă, din Gheorgheni. Am încercat să-l motivez pe tata, care e colecționar de vinuri românești, spunându-i într-un sms: ”Dacă vă grăbiți și reușim să ne întâlnim la Aiud, mergem cu toții la o vinărie veche din anul 1300”.

IMG_6585

IMG_6587

IMG_6588

În nici jumătate de oră le-am trimis un alt sms. ”Nu vă mai grăbiți, haideți în Rimetea că noi ne-am oprit aici să facem crafting.” ”Ce-ai scris? Crafting??? Hahahaha!”, a râs Andrei de mine. Baba și mitraliera. Crafting înseamnă lucru manual cu tot felul de materiale (lipici, foi colorate, ațe, sclipici, materiale reciclabile, carton, pensule etc.), o îndeletnicire pentru oamenii îndemânoși care fac mici meșteșugării. Cum am ajuns noi de la stat în cort, uscat papuci la foc, pedalat la deal, cărat cățel și scule de bicicletă la stat cuminciori și răbdători la o măsuță plină de fel de fel de ustensile, cu lipici sub unghii, cu o foaie colorată într-o mână și cu o foarfecă în cealaltă? N-am ajuns. Căci baba Laura voia să scrie ”rafting”, nu ”crafting”.

La intrare în satul Rimetea, Zsuzsa ne-a recunoscut de la televizor, unde văzuse reportajul difuzat la Pro Tv, așa că s-a gândit să ne invite să facem o tură de rafting pe râul Arieș. Împreună cu soțul ei au început în ianuarie 2015 afacerea socială ”Asociaţia de Turism Activ Trascău”, cu ajutorul fondurilor europene. Au creat un loc unde pasionații de sporturi în natură își pot petrece concediile experimentând plimbări cu bicicleta pe munte, drumeții, zbor cu parapanta, rafting, trasee de cățărat pe Piatra Secuiului și team-building-uri. Chiar la începutul lunii a avut loc ”SpiritFest – re-connect with nature”, primul lor eveniment gândit pentru pasionați și alți curioși.

Credeți c-am stat vreun minut pe gânduri înainte să-i răspundem ”da” Zsuzsei? Nicidecum. Tandemul a ajuns în garajul lor, iar noi ne-am făcut de lucru prin sat, până la ora două, când pleca următoarea tură de rafting. Aveam la dispoziție vreo trei ore, timp din belșug să… mergem la muzeu.

IMG_6629

Satul Rimetea mai are alte trei nume, care vorbesc despre cele trei etnii care l-au locuit. După Marea Unire din 1600 i s-a spus ”Trascău”, nume inspirat de Munții Trascăului, din apropiere.  Din aceleași motive, în maghiară, i s-a spus Torockó. În germană a fost botezat Eisenburg, un nume cu rădăcini austrieci și germane ale vechilor locuitori care au poposit aici încă din 1350, lucrând în minele de fier (”eisen” tradus din germană înseamnă ”fier”).

Muzeul de Etnografie din Rimetea are mii de vizitatori în fiecare an. Cam mulți pentru un muzeu dintr-un sat aflat la o distanță destul de mare de șoseaua principală. Dar e adevărat. În ”registrul de impresii” sunt scrise rânduri în multe limbi: franceză, chineză, germană, spaniolă, italiană, norvegiană, olandeză ori dialecte din diferite colțuri ale lumii. Oamenii vin să vadă cele 2700 de exponate care vorbesc despre istoria mineritului, despre meșteșugul prelucrării lemnului și despre viața casnică și tradițiile rimetenilor de odinioară. Pâini din fier, clești uriași folosiți în atelierele de forjare a fierului, ciocane, dălți, târnăcoape de diferite forme, lămpi de miner, tălăngi de vaci, măști de miel care împungeau ugerul și îi împiedicau să mai sugă, zăvoare, chei de uși și broaște de dimensiuni impresionante, cu mecanisme unice. Toate exponatele provin din zona Rimetea și au fost confecționate manual cu fierul extras din mină. Unele broaște de uși sunt și acum analizate de specialiștii care rămân impresionați de ingeniozitatea cu care meșteșugarii le-au gândit și le-au lucrat.

IMG_6594

IMG_6596

IMG_6598

IMG_6602

IMG_6617

În trecut li se dusese vestea, iar obiectele pe care le prelucrau din fier erau vândute în marile cetăți ale Transilvaniei (la Sibiu, la Sighișoara, la Cluj), dar și la București ori la Viena. De multe ori oamenii foloseau obiectele din fier ca troc pentru vase de lut, de care era nevoie în orice gospodărie și care nu se prea găseau în zona Trascăului. Cumpărau, de pildă, vase cu mâner, foarte frumos ornate, care erau așezate sub carnea înfiptă într-o țepușă și pusă la rotisor. Strângeau astfel sucul, care era mai apoi gătit în oale mari, tot de lut, cu mânere și capac, unde se fierbea tocană de legume pentru toată familia.

IMG_6600

Alteori, rimetenii făceau troc și obțineau pânze, mătăsuri fine, ațe pentru broderie și diferite podoabe pe care le aduceau nevestelor. Acestea, harnice și pricepute, coseau costume populare de o frumusețe uluitoare (pentru fiecare rang social exista un costum național: fata care e curtată, mireasa, femeia văduvă, femeia măritată etc.), fețe de pernă, plapumi, fețe de masă și alte lucrușoare care păstrau tradițiile secuilor și ale sașilor. ”Regăsim și influențe austriece, germane, chiar flamande, precum broderia cu ciocănele, o lucrătură foarte fină, care se întâlnește și la dantelăria belgiană și la coronițele de mireasă din fir de aur. Specific satului Rimetea este cusătura în doar două culori, fără a se face combinații între ele. Toată lenjeria din casă era brodată fie cu albastru, fie cu roșu și doar în două tehnici: fie prin umplutură, fie cusătură în cruciulițe”, ne-a spus muzeografa Agneta Lassel, o doamnă simpatică, foarte răbdătoare cu noi.

IMG_6612

IMG_6605

IMG_6613

IMG_6608

IMG_6609

IMG_6610

IMG_6611

IMG_6614

IMG_6616

Am văzut și faimoasele „cizme roşii” ale rimetenilor, o pereche veche de 200 de ani, care astăzi n-ar părea demodată deloc. Adică, eu, una le-aș purta! Cizmulițele erau încălțate doar în zilele de sărbătoare, de toate fetele și femeile. Cizmarii le lucrau din piele moale de capră, vopsită in culoarea roşie, croite pe un singur calapod (acelaşi pentru piciorul stăng, ca şi pentru cel drept, pentru ca, purtate, să se uzeze egal).

IMG_6599

Lângă un perete al unei camere am admirat o ladă de breaslă din 1852. Am aflat și povestea ei. Era un fel de seif unde fiecare dintre lucrătorii din mină (de la topitori, cărbunari și până la mineri) puneau o contribuție lunară. Banii strânși erau dați familiilor când în mină se petrecea un accident și bărbatul casei murea sau era rănit grav.

IMG_6604

Satul Rimetea are o istorie bogată, care a fost păstrată cu grijă în muzeu, dar și în casele din jur, care sunt pregătite să găzduiască până la 250 de turiști deodată. Iar aceștia vin în fiecare an, vin din toată lumea să se bucure de personalitatea carismatică a acestui sat. Vin să vadă mobila pictată pe fond de verde închis, inspirată din pictura sașilor din Sighișoara, vin să vadă colțarul din bucătării, ”unde s-a ținut și palinca, și Biblia”, vin să guste ”rețetele satului”, și anume ”Săculeții de cenușă”, simpla ”Supă cu tăiței” (care aici e pregătită după o rețetă păstrată dintr-o generație în alta), dar și ”Cozonacul cu scorțișoară”.

IMG_6607

IMG_6593

La ora două ne-am instalat cu zâmbete până la ceafă în fața sediului Asociației TAT. Zâmbete de rafting, pregătite să ia câteva guri de apă. Ne-am ales costumele de neopren, fiecare pe cât de înalt sau rotunjor e, ne-am potrivit căștile pe cap și l-am legat pe Tic la umbră, de tandem, punându-i geaca sub el, că știu că-i place să doarmă pe un lucru de-al meu când lipsesc. Domnul Gyuszi și cu Tamas au încărcat caiacele, canoele, padelele și pagaiele pentru rafting și-am plecat apoi cu o mașină mare, toți opt, spre Arieș. Era același drum pe care noi îl urcaserăm timp de două zile, însă acum îl făceam în jumătate de oră cu mașina, la vale. Ptiii, ce repede înaintăm! Uitasem cum e.

Pe malul râului am făcut încălzirea, am primit instructajul de siguranță, apoi ne-am ales fiecare câte o ”bărcuță”. Mie și lui Andrei Zsuzsa ne-a spus să încercăm barca pentru doi, canoele. Și ați fi zis că trebuia să fim cei mai buni! Doar de atâta timp pedalăm în tandem, ne-am sincronizat mișcările, comunicarea este perfectă… da-ți-ne padelele și vă arătăm noi!

Pe naiba. N-am reușit decât să ne rotim pe loc, să ne izbim de maluri și să fim cei mai înceți, de toată lumea trebuia să ne aștepte, pentru că grupul erau musai să rămână unit. Niciun om nu rămâne în urmă! Știam, numai că noi doi nu reușeam deloc să ne găsim un ritm. Ba unul vâslea din padelă prea tare, ba celălalt schimba partea când nu trebuia, ba cel dintâi nu vâslea în același ritm. După zece minute am schimbat barca de doi pe două bărci de câte unul. Și-abia atunci a început distracția!

Fiind începători, nu ne-au dus pe cele mai mari cascade, dar și cascadele mici au însemnat adrenalină și răsturnări. Eu, ca un drac împielițat, încercam să ajung pe cele mai învolburate coturi ale râului. Am căzut în apă de cinci ori. Dar râdeam, mă țineam de caiac ca să nu-l pierd și încercam să mă așez din nou pe el, ținând într-o mână și pagaia. De două ori m-a ajutat Tamas, iar de trei ori am reușit singură. Să simți apa rece pe tot corpul, dar să nu îngheți datorită costumului de neopren se simte ca un fel de super-putere. Vâslești, vâslești și te străduiești încontinuu să-ți ții echilibru și să mergi în același ritm cu toată lumea, minunându-te de peisaj, de apă, de experiență cu totul.

Nu pot să uit uimirea cu care am privit lumea dintr-o nouă perspectivă. Și nu vorbesc de nimic metaforic, mă refer la locul geografic unde eram. În mijlocul unui râu. Eram o ființă măruntă într-un caiac, iar în jurul meu se întindea apă. Apă în stânga, apă în dreapta, apă înainte și apă înapoi. Împrejur numai munți cu tâmple pline de copaci verzi și-o pălărie de soare pe creștetul capului. Fermecător.

Cu cizmele pline de apă, cu părul ud, însetați peste măsură, dar cu o tonă de fericire în piept, am tras caiacele la mal prin stufăriș și-am trântit și-un ”high five” în aer. Fain de tot fusese. Pe marginea șoselei îmi făceau cu mâna foarte bucuroși nimeni alții decât mama și tata.

Maaaaamaaaaa și tataaaaaa! Am fugit la ei ca un copil. Lipăiam în cizmele mele, așa că mi le-am scos din picioare și-am făcut-o pe mama să râdă când i-am arătat câtă apă am în ele. Ne-am îmbrățișat pe rând, ba eu pe tata, ba Andrei pe mama, ba eu pe mama, ba Andrei pe tata, ba eu pe Andrei, ba Andrei pe mine. Nu știu alții cum sunt, dar eu mă topesc după reîntâlniri. Și mă adun la loc doar ca să mă topesc iar.

Ne-am luat la revedere de la Zsuzsa și Dragoș, soțul ei, mulțumindu-le pentru experiența pe care ne-au dăruit-o.Dacă treceți prin zonă, să le faceți o vizită. Sunt sigură că au câteva idei despre cum să explorați cel mai bine împrejurimile satului Rimetea!

IMG_6624

IMG_6626

IMG_6627

IMG_0635

Eram hămesiți cu toții, așa că am parcat toți cinci la un restaurant, singurul din sat. Am comandat fiecare altceva, numai ca să putem gusta din cât mai multe feluri tradiționale din meniu. Am împărțit frățește și ne-am trezit în final fiecare cu câte un sferturi de porție din diferite feluri. Adică fain de tot, ca-n familie, ce mai!

După ospăț, ne-am înghesuit bagajele în portbagajul mașinii părinților mei, iar pe Tic mama l-a adăpostit în brațele ei. Au luat-o înainte, spre Aiud, iar noi veneam în urmă, în ritm de pedale. Urma să ne întâlnim în următorul loc unde ai mei găseau o pensiune prietenoasă cu cățeii.

Și când ne bucuram noi mai tare de mersul cu tandemul fără bagaje, iaca sună tata. Găsiseră. Nu o pensiune, ci un castel! Un castel la poalele munților, cu un câine de strajă și-n camera noastră un pat cu baldachin. Mama ne-a ales-o. ”Că-i de poveste! Să vă relaxați și să vă odihniți bine, călătorilor”, ne-a zis. Și după o plimbare lungă până în vârful pădurii, după ce-am vorbit câte în lună și în stele, după ce nu mai pridideam să ne bucurăm unii de alții, am închis obloanele, nerăbdători să ne revedem a doua zi de dimineață.

IMG_0644

IMG_6636

IMG_6637

IMG_6645

IMG_6644

IMG_6639

IMG_0639

Se termina una din zilele cu cele mai multe aventuri și sentimente. O altă zi, una dintre cele mai dragi. Se termina o zi, doar ca să înceapă alta. Încă nu știam, dar următoarea avea să fie cea mai grea zi de pe tandem.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Dragă bunica,
Dragă Adi și Lore,
Distribuie:

Lasă un răspuns