Dragă Anca și Gabi,

Ne-am trezit cu versurile lui Tudor Chirilă în cap. ♫ ”Cu tine vreau să râd, cu tine vreau să tac…” ♫ Am stat o vreme doar așa, înfofoliți într-un sac de dormit, ascultând muzica ploii care cădea pe cort, valurile mării și Vama Veche care ieșea din difuzorul telefonului. Vântul bătea ușor, făcându-ne acoperișul să tremure. ♫ ”Vrei soare? Soare îți dau…” ♫ Tic dormea într-un colț, cu burta în sus. Ce frumos de el, că poate dormi oriunde!

În buzunarul din interiorul cortului stăteau încălecate periuțele noastre de dinți. Deasupra, atârnau lanternele de cap. La ușă, patru papuci. Adică adidașii mei și franzelele lui Andrei. Nu știu cum se făcea că, oricât ne-am străduit, în cort aveam mai mult nisip decât pe plajă. Nu era bai, parcă și nisipul care ne zgâriase toată noaptea gleznelele și genunchii avea rostul lui. Ne era bine, bine de tot. Andrei mă alinta ”coțofana”, iar eu mă topeam sub ochii lui verzi în care se oglindea cortul nostru naramziu. Locuiam de-o lună pe tandem, noi doi și Tic. Zi de zi, numai împreună, amestecându-ne, vorba cântecului. Și iubeam fiecare clipă.

♫ ”Hai să ne mutăm la mare…” ♫ Pentru o noapte am și făcut-o. În garajul de nisip, parcat pe-o rână, tandemul nostru lunguieț stătea în ploaie despuiat de bagaje, doar cu două sacoșe pe șei, să fie ferite de stropi. Mafia cățeilor de pe plajă îl păzeau. Cu blana udă și burțile tot goale, așteptau să ne trezim, poate pică ceva. Nu știau ei că n-avem decât tot cereale cu lapte și… nisip. Nisipul e peste tot, asta am învățat locuind la mare. Și-n aparatul foto și între dinți și în șosete și la subraț. N-ai cum să scapi de el, așa că am strâns cortul cu tot cu nisipul care se încăpățâna să apară de nicăieri, ca prin minune. Între timp, Tic s-a jucat cu hăndrălăii lui.

Era o zi lăptoasă de vară. Pe mare se odihnea o lumină ostenită, cețoasă, care cădea ca o perdea, undeva lângă infinit. Mai multe nuanțe de albastru cenușiu se lățeau în nedezișul zării. Jos, marea tencuită cu valuri, sus, cerul înspumat de nori, ca o oală care fierbe. Eram la mare. Cât de mult ne-am dorit asta! Și-am ajuns aici pe picioarele noastre doar ca să dormim pe plajă, să ne îmbătăm cu iubire, lumină, valuri și mirosul sării. ♫ ”Fericirea-i când raza de soare / Intră-n cort și îți mângăie fața…” ♫

Am împachetat cu lentoare, realizând că e printre puținele dăți când o mai facem. Ne apropiam de sfârșitul călătoriei noastre, puteam număra zilele pe degetele de la o mână și erau prea puține. Nu eram pregătiți pentru asta, așa că am împins gândul undeva sub preșul din suflet și-am pornit înapoi pe versantul țărmului, pe drumul care ne scotea la șosea. Speram doar că, până ne vom întoarce cândva în Plaja Corbu, planurile de construcții ale edililor să nu înceapă. Să găsim aceeași plajă întinsă, păzită doar de câini și ierburi înalte crescute în nisip, cu scoici ascuțite care străpung șlapii și o singură dugheană cu obloanele trase, plus, în stânga, o bază militară îngrădită cu sârmă ghimpată. Să fie la fel de sălbatic, cu oameni puțini, cu muzica mării și nimeni care să strige din rărunchi, printre cearșafuri: ”Hai la nămol!” și ”Hai la porumb!”

Fie, doar Tudor Chirilă poate să strige: ”Hai să ne mutăm la mare!”

Ne îndreptam spre Constanța, unde ne aștepta Andreea. Postasem pe Facebook un mesaj în care aruncasem o întrebare dacă e cineva din Constanța care ar vrea să ne ajute cu o mașină de spălat haine, un duș și-un colț de casă unde să ne odihnim un pic. Era deja a treia noapte de dormit la cort. După ce ne-am spălat cu un bidon de apă, apoi în lacul Razelm și apoi în mare, era timpul să facem un duș adevărat. Apoi Andreea a șoptit dulce în telefon: ”Vă aștept cu lasagna și spanac!” făcându-ne stomacele să ghiorțăie. Nu o cunoșteam în realitate, însă bucuria și entuziasmul din multele semne de exclamare pe care mi le-a scris ne-a molipsit și-am ales să o vizităm. ”Doamne, ce surprizăăă!!! Sunt foarte fericită că veniți la noi!!! Să nu vă speriați că stăm la etajul nouă, priveliștea către port e  minunată, o să vedeți!!! Scuză-mă că îți scriu atât de mult, dar sunt foarte fericită!!! Dacă nu o să fiți prea obosiți, poate mergem prin port diseară, stăm foarte aproape și putem merge pe jos!!!? Sau cum ziceți voi!!! Vai ce happy sunt!!!” Ziceți și voi, cum să trecem prin Constanța fără să o cunoaștem pe Andreea?

Am luat-o de-a lungul Mării Negre, trecând prin Năvodari, unde Andrei și-a amintit de zilele lui de cantonament pe când era în lotul național de canotaj. ”În fiecare zi, de la șapte, alergam câte zece kilometri pe plajă. Era greu și oribil, nu partea cu fugitul pe nisip, ci partea cu trezitul de dimineață”, îmi povestește Andrei în timp ce pedalam pe faleza nou construită la malul mării. Aleea de promenadă are vreo șase kilometri și începe de la Digul de Sud. E cochetă, cu stâlpi de iluminare (care folosesc energie regenerabilă), cu jardiniere de flori, bănci și foișoare ici-colo. Se face cam repede cu tademul, dar n-aveam vreme să ne lălăim la picior.

Doar un pic am oprit să facem poză la căsuțele în formă de butoaie, la umbrelele din stuf care așteptau sezonul, am hrănit cu biscuiți un pui de cățel șontorog și ne-am dat încă o dată cu cremă de soare, pe care la primul magazin de unde ne putem lua alta aveam de gând să o și aruncăm. Degeaba e organică și naturală și venită din comerț echitabil, scumpă și nemțească, dacă rămâne ca pasta de dinți. Când se mai amestecă și cu nisip, pe pielea arsă de soare, e tortură. Mai adăugați zăpușeală, durere de mușchi și ultimele haine curate, alea elegante, și veți înțelege cum mă simțeam în poza asta:

În Mamaia ne-am oprit la o terasă cu autoservire unde am mâncat ficăței cu mămăligă, brânză și salată de varză, friptură, pireu, înghețată și clătite. Am halit totul sub o umbrelă, în timp ce afară turna dezlănțuit o ploaie caldă de vară. La fix ni se făcuse foame!

Aproape de Constanța, nea’ Vasile, care lucra la gazonul unui hotel, ne-a oprit făcându-ne semn cu mâna. Îl văzuse pe Tic în coșul bicicletei și voia să știe dacă nu cumva îi e sete. ”Hai la tataie, ondulatule, ți-e cald, nu-i așa?” L-a luat în brațe, turnându-i în palmă apă dintr-un bidon pitit la umbră. Tic lăpăi recunoscător, dând din coadă. A avut și nea’ Vasile un cățel, pe care l-a pierdut acum un an. ”Mi-e dor de el în fiecare zi. Ne gospodăream împreună, găteam deodată doi pui, unul pentru mine, unul pentru el.”

Ne-am continuat drumul spre adresa pe care mi-o dăduse Andreea. Atmosfera pe tandem era râzăcioasă, făceam glume și rime din textele publicitare de pe vitrine. Pedalam cu viteză prin oraș, la umbra clădirilor. Sentimentul că ești aproape de destinație îți dă avânt. În fuga roților, abia am auzit un grup de copii care au strigat după noi: ”Ce bicicletă beleeeaaa!” și-am zâmbit.

Andreea ne aștepta în fața blocului și, când ne-a văzut apărând pe strada ei, a început să țipe și să țopăie. ”Sssă știi că nu mai aveam ssstare în casssă! Mă învârteam ca un titirez, nu-mi venea sssă cred că veniți!” Am sărit de pe tandem și-am îmbrățișat-o, era atât de drăguță și de sâsâită, se bucura de zici că venise Moș Crăciun cu tandemul la ea.

Am legat bicicleta în casa scării și-am urcat toate bagajele la etajul nouă, umplând holul casei lor. Andreea ne-a luat, mămoasă, imediat la întrebări: ”Ce aveți de spălat? Să vă dau pijamale? Trebuie să vă faceți nevoile?” scuzându-se apoi: ”Vai, vă vorbesc așa cum le vorbesc copiilor la grădiniță, să mă iertați, sunt emoționată!”

Am aflat imediat că Andreea vorbește întruna, dar ți-e mai mare dragul s-o asculți cu o limonadă în mână, pe balcon, privind soarele care apune după blocuri ca un bănuț într-un buzunar.

Povestește dulce, peltic și face mult haz de sine. După o cină împărțită la cinci și două ore de promenadă știam deja despre ea că lucrează la grădiniță, iar copiii îi spun ”doamna ecacatoare”, că a luat carnetul de șofer din a patra încercare și-n tot timpul ăla dormise cu cheia de la mașină sub pernă, că s-a dus să-și facă un tatuaj în memoria tatălui ei, dar tatuatorul a convins-o să-și facă un diamant înconjurat de steluțe, ”care nu însemnau în final nimic, doar arată frumos”, ne-a povestit că în clasele primare își împungea mereu obrajii căci își dorea și ea gropițe și, apoi, fără vreo legătură, și-a amintit cum, copil fiind bătea toate pădurile și toate văile din preajma satului împreună cu sora ei mai mică. ”Uneori mama nu știa nimic de noi, plecam după ghiocei, iar ea credea că ne facem temele. A rupt mama un par pe mine atunci, ca eu eram aia mai mare și mai conștientă.”

Tatăl Andreei, primar în sat, a murit de infarct acum șapte ani. Din ochii mari ai Andreei cad două lacrimi. ”A murit în anul în care m-am angajat. El a insistat să mă dea la școală, să fac o meserie și-a plecat lăsându-mi un loc în lume. Numai asta știu să fac, sunt educatoare de la 18 ani. Și-mi place. Mai mult mă supără părinții decât copiii, dar nu-i bai, vin acasă și-i umflu capul lui Mario”. Apoi râde galeș și mă privește cu ochii veseli. Îndărătul lor se află un om pe care mi-a fost simplu să-l îndrăgesc. Era atât de drăgălașă și-ți era așa ușor s-o ierți. Bunăoară, încercând să-mi arate genele lungi ale cățelului ei Papi, își puse la frunte mâinile cu degetele răsfirate și dădu drumul bicicletei pe care o ținea de ghidon cu mâna dreaptă. Bicicleta căzu fix pe piciorul lui Mario, soțul ei, lovindu-l rău de tot. Andreea sări să-și ceară iertare, să-l oblojească și să-l dojenească: ”Dar de ce stăteai acolo, hm?”, cu nevinovăția spontană a unui copil. Mario o iartă parcă dinainte să facă ea boacănele, atât de dragă îi e Andreea. Zăpăcită și zăludă, cu chipul plin de lumină, izvor nu al unei stări sufletești de moment, ci al felului ei de-a fi.

Ei doi își cumpăraseră bicicletele cu o zi în urmă și încă nu le scoseseră în lume, așa că venirea noastră a însemnat și inaugurarea lor pe două roți. Andreea, desigur, se bălăngănea și se lovea de fiecare bordură. Mario, îngrijorat, în urma ei o tot îndruma, dar nu prea avea cu cine. ”Eu nu știu să merg cu bicicleta decât la țară”, striga Andreea. Am renunțat și ne-am plimbat pe jos, pe lângă biciclete. Acum, când scriu scrisoarea asta, aflu că în acea zi fusese prima și singura oară când au ieșit cu bicicletele. Ceea ce e poate mai bine pentru siguranța Andreei. Și-a restului lumii.

Am vizitat împreună Cazinoul din Constanța, o clădire de peste 100 de ani, cu o istorie interesantă și dramatică. Este una dintre cele mai cunoscute construcții din România, toți regii și conducătorii țării au vizitat-o de la începutul secolului XX și până astăzi. A fost inaugurată în anul 1911 și a uimit prin frumusețea și luxul ei. La intrare se deschidea un hol generos de primire, continuând cu o scară majestuoasă în trei rampe. La parter erau spaţii pentru garderobă, bufet cu laborator, sală de lectură, vestiar, două săli de joc şi una de biliard. La etaj, scara ducea într-un hol prin care se intra în sala de spectacole, unde de-o parte și de alta a scenei se găseau foaierul artiştilor şi budoarul pentru doamne.

În cazinoul din Constanța s-au perindat cele mai distinse și luxoase ținute ale oamenilor bogați, s-au jucat sume de bani uriașe, s-au strâns și s-au pierdut averi. Legendele spun că uneori, oamenii ieșeau din cazinou și se aruncau direct în mare.

În timpul Primului Război Mondial cazinoul a funcționat ca un spital, iar mai apoi a fost bombardat în anul 1941 când a fost gazda trupelor germane. Ultima renovare a cazinoului a avut loc in vara anului 1986.  Astăzi, cazinoul e părăsit. Se degradează. Experții în arhitectură îl consideră cea mai frumoasă clădire construită în stilul Art Nouveau, dar reabilitarea lui e pasată și disputată de la o administrație la alta, rămânând mereu în stadiul de proiect. Din frumoasa perlă a litoralului românesc a mai rămas astăzi doar scoica goală, bătută de vânt și de valuri.


Ne-am mai plimbat până la farul din port, ne-am cocoțat pe stabilopozi, Andrei a dus-o pe Andreea pe tandem și-a cam zgâlțâit-o prin gropi, urmând apoi Tic, care a fost detronat din coșul tandemului în căruță. Ce să-i fac dacă stă prea cuminte și Andrei face ce vrea cu el?

Ne-am întors acasă obosiți și, desigur, pe lângă biciclete. După trei zile la cort, în căsuța Andreei și-a lui Mario ne-a tihnit de-a binelea. Gel de duș cu aromă de ciocolată, limonadă la discreție, doi oameni simpatici care ne-au devenit prieteni, mâinile Andreei care nu se mai opreau din a-l alinta pe Tic, o canapea comodă și toate hainele noastre întinse la uscat, mirosind a balsam de rufe.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi arată așa:

Dragă Thomas,
Dragă Ana Maria,
Distribuie:

2 comentarii

  1. Eu stiam ca se spune „stabilopozi”…dar nu m-am uitat pe goagle dupa forma corecta. Frumoasa ultima poveste. Asteptam si cartea. Pupici

    1. Ai dreptate, am si corectat! Multumim! Vine si cartea, mai greu, dar vine 🙂

Lasă un răspuns