Dragă Ana Maria,

Dimineața la cort se simte cu aer rece, pământ tare sub umăr, un picior amorțit și Tic între noi doi, dormind ca boierul, cu burta în sus. Afară, molcome, valurile săltau ca niște brațe dansând, fărâmându-se apoi în spume și mângâieri de țărm. Vocea apei și fâșâitul sacului de dormit pe podeaua cortului, atât se auzea în colțul care ne fusese casă și care ne ascunsese de lumea întreagă pentru o noapte.

Primul gând e să tragi repede de fermoarul care te desparte de soare. Ieși direct într-o baie de lumină, pășești în iarbă, nu prea nimerești papucul și, încă somnoros, privești în jur la farmecul misterios al naturii. E aceeași, deși un pic schimbată față de cum o văzui cu o seară înainte, așa cum chipul femeii iubite poartă o altă frumusețe la trezire față de cea pe care ai văzut-o înainte să adormi.

Era prima zi de vară. Cerul scăpăra senin deasupra lacului limpede poleit cu soare, Tic săpa deja o groapă, aruncând pământ în papucii lui Andrei, iar cerealele ne erau pline de furnici. Ce bucurie! Mai ales că nu mai aveam nimic altceva de mâncare. Așa că m-am așezat pe-o piatră și-am început să cern furnicile de ovăz, fructe uscate și bucățele de nuci. Mi-a luat o jumătate de oră să-mi pregătesc un bol de lapte cu cereale, pescuind furnicile una câte una. Frumusețea acestei metode este că după ce ești convins că le-ai dibuit pe toate, când torni laptele vezi exact câte furnici ai omis la treierat, căci au tendința să plutească la suprafața. Nu-ți mai rămâe decăt să le pescuiești cu lingura, să le arunci colea în iarbă și să mănânci mai departe.

Nici cafeaua nu ne-a priit. E a doua dimineață când Tic se gudură pe la picioarele noastre și-i zăresc o căpușă în blană. Iar l-am luat pe sus, iar l-am întors pe toate părțile și i-am găsit vreo trei odioase cu capul înfipt flămând în pielea lui. Scârboase mai sunt! Le urăsc.

Am împachetat atât de repede încât nici nu mai știam ce și pe unde am îndesat. Ca să găsim crema de plajă am despachetat jumătate de bagaj, căci, asta-i viața, Murphy nu putea lipsi de la Jurilovca. Ne-am dat apoi cu un strat gros peste tot unde ne vedea soarele, am ascuns tandemul în iarba înaltă și-am pornit tustrei să explorăm Capul Doloșman și prin apă, ceea ce ne-a deschis un cu totul alt sipet de priveliști.

 

Demult, tare demult, vorba cântecului, lacul de azi se continua într-un golf spre Marea Neagră, care atunci, în antichitate, era numită Pontul Euxin. ”Euxeinos” s-ar traduce ca ”ospitalier, primitor”, o descriere care nu se potrivea deloc cu marea înspăimântoatoare, neospitalieră, care înghițea corăbii în furtuni și trimitea supraviețuitorii spre țărmurile-i populate de barbari. Însă navigatorii greci din timpurile antice foloseau denumiri de bun augur pentru a atrage protecția zeilor, după cum explică Gheorghe I. Brătianu în lucrarea lui ”Marea Neagră”.

Pășeam prin apa rece, care se izbea în sunet de mărgele de pereții stâncoși, și-mi imaginam cum trebuie să fi arătat locul acesta acum peste două mii de ani, împânzit de corăbii grecești ancorate la porțile cetății Argamum, aducând cu ele mărfuri prețioase și alte crâmpeie de civilizație. Legenda spune că Argonauţii (cei 50 de eroi din mitologia greacă) au conăcit la Capul Doloșman în drumul lor spre patrie, după ce au găsit Lâna de Aur.

La întoarcere spre Jurilovca, la nici un kilometru, aștepta în soare un decor domestic tipic lipovenesc. Mâini harnice au ridicat aici, pentru turiști, trei clădiri din pământ. Mici, cochete, cu ușile și cercevelele ferestrelor vopsite, cum altfel decât în albastru, cu acoperișul din stuf și ușile descuiate pentru ca orice ochi curios să-și poată hrăni imaginația. O cameră cu un singur pat, o bucătărie cu cuptorul afară, o baie și două toalete compuneau mica așezare, iar singurele suflete care locuiau aici erau o cățelușă cu țâțele goale de lapte și un pui alb, cu nasul pistruiat. L-am ridicat cu o mână, i-am sprijinit fundulețul de pervazul casei și i-am făcut o poză pentru copilul din mine, care sărbătorea 1 iunie. O zi în care, în fiecare an, îmi pun o singură dorință: să nu cresc.

La mulți ani și ție, Ana Maria, de Ziua Copilului!

Este năucitor albastrul ăsta de Jurilovca! Viu, cu tentă de indigo, este specific satelor lipovenești din România, semnificând cerul senin, culoarea mării sau a lacului în anumite zile. I s-a dus vestea până în capitală, unde, la Muzeul Satului există expusă una din casele tradiţionale acoperite cu stuf din  localitatea Jurilovca. Ba chiar a ajuns și la nivel european, fiind premiată la Bruxelles ca ”localitate aflată în patrimoniul mondial al UNESCO pentru biodiversitatea şi peisajele sale uimitoare”, primind ”premiul european de excelență pentru turism accesibil”, în noiembrie 2013, alături de alte 19 localități din Europa.

Dasvidaniya, Jurilovca!, și-am pornit-o spre Mihai Viteazu, așa cum ne indicau oamenii. ”Gata, astăzi este ziua când ajungem la mare”, visam noi. Aproape 80 de kilometri aveam de pedalat, așa că am lăsat șaga deoparte și-am împins pedalele temeinic, căci tandemul, nu știu cum se face, că, afurisitul, nu se clintește niciun milimetru fără noi.

Mașinile nu ne iertau. Niciuna nu încetinea când ne depășea. Treceau în viteză, făcându-ne să ne simțim ca niște antilope vânate, pe jumătate pârlite de soare. Și dealul nu se mai termina, of, dealul nu se mai termina, căci Andrei avu geniala idee să-l facem dintr-o bucată. ”Hai că putem!” scanda ca un dictator, iar eu, biata de mine, mai ridicam pe furiș picioarele de pe pedale când nu mai puteam.

Trecu și dealul. În vârf ne așteptau în stânga șoselei niște valuri de grâu care se legănau în vânt ca un wallpaper de Windows, iar pe cealaltă parte a șoselei mii de maci adunați ca la sfat, în mijlocul câmpului. O mare verde și-o mare roșie doar pentru noi, călătorii care mai aveau 18 kilometri până la mare. Aia adevărată.

După ceva timp trecurăm și în ultimul județ al călătoriei noastre: Constanța. În satul Mihai Viteazu am părăsit șoseaua principală și-am luat-o alandala numai de-om scăpa de mașini! În satul Sinoe am oprit să bem un suc și să mâncăm o înghețată la o crâșmă. În dreptul tandemului nostru a oprit o mașină cu două biciclete cocoțate pe capotă. Erau Mihai și Ana Maria, care ne știau ”din vedere”, de pe Facebook. Mihai e și el biciclist, face parte din echipa de cicloturiști ”Biciclete la orizont” alături de care a făcut pe două roți turul litoralului, Maramureșul, Transfăgărășanul și Transalpina, astea fiind doar câteva din destinațiile pe care le-am ținut eu minte. Mihai și Ana Maria erau în luna de miere, fuseseră și ei în Deltă, iar acum se întreptau spre Rezervația Grindul Lupilor. Înainte să ne luăm rămas-bun ne-am făcut o poză cu toții, moment în care Ana Maria a tresărit când, ca să apară și el în cadru, am luat în brațe un câine plin de câlți, care mișuna pe sub mesele terasei, mirosind fiecare gunoi, el însuși duhnind un pic mai frumos ca papornița unui sătean care trăgea o dușcă în miezul zilei. Era Tic, iar Anei i-au trebuit vreo două minute de convingere ca să ne creadă că-i al nostru și l-am adus de acasă, ba chiar urmează să-l luăm cu noi mai departe.

Tare cald mai era și tare anevoios înaintam. Pe-o bucată de drum, muncitorii abia asfaltau, iar roțile noastre se adânceau în mâzga neagră proaspăt turnată, care arunca o căldură asfixiantă. Ici colo cerul era pătat de nori lătăreți, de parcă s-ar fi topit și ei ca niște bălți. Trecurăm pe lângă o pădurice de salcâmi, iar mașinile, destul de rare, abia încăpeau de noi pe drumul îngust. Când câte o rulotă cu număr străin trecea pe lângă noi, șoferul ne claxona a salut, așa, ca între călători cu casa în spate.

În satul Săcele, copiii se urcau pe garduri și ne făceau cu mână strigând după noi entuziasmați: ”Ce bicicletă șmecherăăă”, ”Ua, ce căruț mișto aveți!”, ”Vreau și eu așa!”, ”Ia uite ce cățeeeel au pe ghidon!” Pe trei dintre ei, în satul Corbul, i-am și pozat căci ne-au făcut să râdem strigându-ne într-o engleză peltică: ”Helo uaci iu from?” Au început să chiuie când le-am spus în românește că suntem din… România.

Numai vale până la mareeeee! Mai aveam 8 kilometri și ciolanele ne cam dureau după cele 70 în care am sprintenit ritmul. Dar nu ne mai păsa. Aerul mirosea a sare, lanurile galbene de grâu se lățeau până la orizont, iar drumul, făcut cu dale din beton de pe vremea comunismului, ne făcea să mergem ca un tren pe șine. Tâgâdâm-tâgâdâm. Mareo, venim!

Când am ajuns la Plaja Corbu, soarele își scotea acuarelele din teacă. Deasupra noastră, pe pânza cerului deja se împrăștiaseră nuanțe rumene de galben și mov. Noi înaintam greu, căci până la plajă, aveam de trecut o porțiune cu mult noroi și bălți. Și-apoi am pășit în nisip. Și-n mare. Și iar în nisip. Eram atât de fericiți. Singuri, obosiți, flămânzi și ajungi în sfârșit la malul mării. Doar noi. Noi trei.

De fapt, noi trei și alți șapte dulăi care ne-au înconjurat imediat, curioși de zarvă și încrezători că unde-i atâta bucurie, e rost și de mâncare. Au și găsit-o un pic mai târziu, în bagajele noastre, pe care le-am lăsat lângă cort în timp ce noi ne-am bălăcit în mare. Din fericire, mâncare noastră n-au dibuit-o, ci au găsit doar sacoșa plină cu bobițe. Toată averea lui Tic.

Plaja Corbu e unul din ultimele locuri virgine de la malul mării, unde încă n-au ajuns nici terasele, nici șezlongurile, nici muzica din boxe și nici îmbulzeala estivală. Era liniște. Nu era nimeni, nicăieri. Doar valurile mării, luna, doi bipezi și opt patrupezi, la fel de flămânzi cu toții, care dormeau laolaltă, unii în cort, alții alături, direct pe nisip.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi arată așa:

Dragă Anca și Gabi,
Dragă Corina,
Distribuie:

Lasă un răspuns