Dragă Amalia,

Zorii își arătară geana lor de lumină. M-am întors pe cealaltă parte, trăgând după mine și sacul de dormit. Dar n-am mai reușit să ațipesc prea mult timp, căci orbitorul disc rotund apucă să-și arate fața peste gardul camping-ului, încălzind cortul pe interior, încât nu mai era chip să mai sufli înăuntru. Imediat ce m-am dezmeticit de somn, m-a săgetat gândul că e ultima zi a călătoriei noastre. Și, ca un copil zguduit de o veste neașteptată, mi-am tras fermoarul sacului de dormit până sub bărbie și-am stat așa, fără nicio noimă, de parcă mă pregăteam de hibernare. Când s-au trezit Andrei și Tic m-au găsit posomorâtă ca un fluture care nu voia să iasă din cocon. Și fluturii cică trăiesc doar o zi. Ei ar fi înțeles.

Într-un târziu, ne-a dat inima brânci și-am ieșit din cort. Jur împrejur, iarba era tăiată nurliu, de-un deget, așa cum vezi în filmele americane. Sadalandala e doar de doi ani în Vama Veche, pe strada Delfinului. A devenit repede cel mai popular camping de la malul mării, iar asta pentru că au avut campanii îndrăznețe pentru a se promova: cazare gratis pe viață pentru cei care își fac tatuaj cu logo-ul Sandalandala sau un premiu de 500 de euro pentru cei care găseau un trifoi cu patru foi în camping.

Au mizat pe creativitate, umor și culoare. În toalete poți citi de pe pereți câteva articole din ziare românești vechi, la dușuri te așteaptă slogan-uri ca ”Pune-ți slipu-n cui”, „Baie de soare”, „Meriți o săpuneală”, ”Băgați-vă câte doi” și ”See you in cort!”, colo au pus un pian cu flori, niște geamăntănașe în loc de tejghea, câteva căzi vopsite în culori, un ceas cu șlapi în loc de numere, un bar îmbrăcat în trunchi de mesteacăn, o bibliotecă la discreție și foarte multă iarbă verde, înconjurată de un gard înalt. Chiar dacă nu-i un loc pentru cei care stau în Vamă ”o săptămână cu un milion”, pentru noi, ăștia duși cu cortul, care aveam nevoie să știm că putem pleca brambura prin Vamă fără să ne plece și lucrurile la plimbare, a fost un loc nimerit. Și-n plus, pentru că am prins începutul sezonului, am avut și apă caldă.

După ce-am făcut un duș, am închis fermoarul cortului, l-am luat și pe Tic și-am pornit să ne bem cafeaua la una dintre terasele proptite în nisipul din buza mării. Am ales-o pe prima care ne-a făcut cu ochiul, ne-am cocoțat pe un scaun înalt de bar și-am sorbit cu poftă. Tic și-a făcut de lucru cu o piatră, pe care o căra de colo-colo, încercând să ocolească cearceafurile (știa că altfel îl cert).

Andrei n-a stat mult la siesta de dimineață, s-a dus să se întâlnească cu Ted. Eu am rămas cu Tic, care nu stătea o clipă locului. Mi-am luat cafeaua și m-am așezat turcește, în nisip. Priveam la curba mării, până la linia celor două infinituri albastre, unde nu mai bate ochiul. În câteva ore aveam să plecăm și eu încă nu mă săturasem să privesc sprânceana curbă a orizontului. Am mângâiat nisipul ca pe-un obraz, înmuindu-mi degetele în răceala de marmură a apei. Trupurile oamenilor întinși la plajă străluceau în bătaia soarelui ca niște jucării lăsate la nimereală de-un copil. Mi-am rotit ochii în jur să adun în amintire frânturile de curcubeie de pe rochiile fetelor, fluierăturile băieților, cântecul sfios al imensei mișcări de apă și valurile care se stingeau într-o sfâșiată dantelă de spumă.

Tic se juca ba în apă, ba în soare, senin și nevinovat. Am sorbit ultima gură de cafea, pe care o învârtisem o vreme pe fundul ceștii, amestecând-o cu căldura și mireasma de sare din aer, și-am pornit îndărăt, spre camping.

Ted și Andrei tocmai mâncaseră, așa că ne-am strâns ciucure la umbra unui copac să le tihnească mâncarea și să mai povestim una alta. Mai cu seamă îmi amintesc o pățanie pe care ne-a povestit-o Ted în timp ce lucra pe tricicleta de la Google Maps în locurile unde mașinile nu aveau acces.

În cârcă avea o mașinărie care făcea poze 360°. Tot ansamblul cântărea 180 de kile, iar tricicleta nu era electrică. Singurul motor erau cele două picioare ale lui Ted, care trebuia să ajungă undeva pe lângă Bran. Avea de urcat un deal foarte abrupt, așa că a dat pe cea mai mică foaie, și-a încordat toți mușchii, iar ghidonul îl ținea invers, ca pe niște coarne de taur. Trăgea cu greu, cu venele umflate, și nu doar că arăta ca o țestoasă, dar și înainta ca una. Câțiva oameni de pe trotuar, ieșiți la plimbare, râdeau și-și dădeau coate: ”Ia uite la fraierul ăsta!” Însă, de undeva din deal, a apărut ca din pământ un chinez. Ted, fiert la față, nici n-a apucat să schimbe vreo privire cu el. Chinezul a venit direct în spatele lui și-a început să-i împingă tricicleta, ajutându-l să urce dealul.

Mi-a mai rămas în minte și momentul când Ted, cu ochii săgetați de o dulce emoție, ne-a spus că în scurt timp va fi tată. ”N-a fost programată, nu m-am gândit niciodată că voi avea atât de curând un copil, dar s-a întâmplat și deja o iubesc.” Două luni mai târziu, Victoria venea pe lume.

Cu greu ne-am urnit să strângem cortul, sacii de dormit, hainele, mica noastră bucătărie, băgăjelul lui Tic, mâncarea și echipamentul foto. Era ultima oară când împachetam totul. Acum, când începuserăm să ne descurcăm de minune cu ordinea de-a așeza lucrurile, cu împărțirea sarcinilor, cu rulatul sacilor și făcutul cortului astfel încât să încapă în husa lui… taman acum când eram brici la tot procesul ăsta anevoios, trebuia să încheiem bucla celei mai frumoase călătorii din viața noastră. Și mi-am promis că de acum încolo n-am să mă mai plâng niciodată că-i greu să-mi strâng patul dimineața. Niciodată!

Am ieșit pe poarta camping-ului ca niște învingători. Era a 32-a zi în care n-am lăsat nimic în urmă. Vedeți voi, echipa noastră e formată dintr-un cățel, un uituc și-o amețită. Ne-am luat rămas-bun de la Ted, promițându-ne că ne vom revedea, și-am parcat, pentru ultima oară, în coasta valurilor. Am sărit de pe tandem și-am fugit în mare. Încă de când plecaserăm de acasă am visat că așa se va termina călătoria noastră: cu o bălăceală în trei la Vama Veche.

Oare unde se duc visele după ce se îndeplinesc?

Aș zice că se duc să mănânce o clătită ”banană-n scutec” și-o porție de ”dor de vamă”. Nu trebuie să pleci dintr-un loc ca să-ți fie dor de el, nu-i așa? Fix asta simțeam și noi.

Lângă celebra clătitărie am cunoscut-o pe Ana Maria, pe care o știam doar de pe Facebook. Vine cu panoul ei de accesorii în fiecare vară, de patru ani. Ea face toate lucrușoarele. Cele mai cerute sunt suvenirurile de Vamă pe care le meșterește din capace de bere. ”Aveam ideea cu capace, că era o bază bună pentru rășină, dar cu nisipul mi-a venit ideea dintr-o dată, eram într-un microbuz, plecam din Vamă spre Constanța și mă gândeam ce să fac cu specific local. O prietenă avea niște suveniruri importate din China, care nu se prea vindeau, așa că i-a venit ideea să scrie pe ele cu pixul ”Vama Veche” și, ce să vezi?, au început să se vândă!”

De atunci, nu pleacă din Vamă până nu ia o mână de nisip cu ea. Reciclează capace de bere, pe care le strânge de la baruri sau prieteni (nu-s foarte ușor de găsit, căci oamenii nu deschid berile fără să îndoaie capacele), pregătește tăvițe, hârtie, așază rășina, așteaptă să se usuce în 4-5 zile, iar apoi presară nisipul și lipește pe spate magnețelul. Musai să vă luați un căpăcel de la Ana Maria dacă veniți prin Vamă. E doar 5 lei.

Cu capacele de bere în buzunar, cu ciocolată în colțul gurii de la ultima îmbucătură de ”clătită perversă” și sufletul în ceață ne-am întors pe drumul pe care am venit. Pedalam spre Mangalia de unde aveam de luat trenul, să ne întoarcem în Fălticeni, unde ne aștepta bunica și cireșul din grădină, plin de rod. Tot drumul din Vamă am rememorat întreaga noastră călătorie, așa cum ți-o poți aminti, pe sărite, amestecată, plină de prieteni, cu peripeții, cu iubiri.

Cred că ăsta e cel mai bun contract cu viața. Să-ți fabrici un vis și apoi să devii el îndeplinindu-l, consumându-l, trăindu-l. Să-l dizolvi, să-l rumegi, să-l întinzi cât îl țin aripile. Să iei din el toată seva. Să-l mesteci cu poftă, să-ți cadă bine la stomac și la suflet. Să te hrănească, să te țină viu. Să fii fericit.

Fe-ri-cit.

Am urcat în al șaselea tren în care am înghesuit tandemul și toate bagajele. ”Înghesuit” înseamnă fix ce zice la originea lui cuvântul, tandemul nostru intră în vagon ca tijele pe care le pui iarna în cizmele de piele, să nu se boțească. Și pe deasupra mai avem și-o căruță plină vârf, patru genți de bicicletă, un rucsac, un cort, coșul lui Tic și Tic atașat.

Să le numărăm. În primul tren, după două glumițe, controlorul ne-a cerut „acolo-șa, de-o bere, două”. Adică 10 lei pe care și i-a păstrat din hârtia de 50 de lei pe care i-am întins-o. Apoi a uitat de noi și la Predeal am rămas eu în tren cu jumătate de bagaje, Andrei pe peron cu bicicleta și cu Tic. Trenul a pornit, făcându-ne să țipăm ca descreierații și să batem în tren cu pumnii. Cumva, căscatul care a dat drumul la tren fără să se uite bine la toate ușile, a făcut semn cu lanterna să oprească, iar noi am coborât cu genunchii fleașcă și gâtul usturând, numărându-ne și pe noi trei, și bagajele. Ne-a strigat apostrofându-ne în noapte „Fix la Predeal v-ați găsit să coborâți și voi?”. Asta-l durea, nene, pe el.

În al doilea tren, controloarele și-au făcut cruce și ne-au întrebat: „Ce-i țigănia asta, oameni buni?” apoi ne-au tăiat de 60 de lei două bilete de biciclete, „că-i prea lungă și aveți și căruță”.

Apoi au mai fost trei trenuri personale, unde avem voie toată șatra chiar dacă nici aici nu încăpeam. Am cumpărat cuminciori două bilete de bicicletă a câte 5 lei, numai să nu se mai ia nimeni de noi. Controlorii ne-au zis că nu e nevoie de două, că-i un tandem, nu-s două biciclete și-apoi chiar ne-au ajutat să ne urcăm și să coborâm cu toate catrafusele.

Și-acum: ultimul tren. Am sunat să întrebăm daca are vagon de bicicletă. La telefon aveau, la ghișeu nu mai aveau, desigur. Am urcat totuși în tren, fie ce-o fi. Când ne-a văzut controlorul ne-a întrebat de ce n-am cumpărat de la caseria din gară bilet de bicicletă, că-i mai ieftin ca-n tren. I-am spus că nu ne-a dat. A scos omul regulamentul și, după ce-a găsit aliniatul, ne-a zis că în trenul lui nu avem voie cu bicicleta, dar că totuși, a calculat și trebuie să plătim 100 de lei pentru ea, mai ales că „nu e o bicicletă obișnuită”. Adică trebuia să plătim mai mult pentru bicicletă decât pentru noi. Ptiii.

Cumva, ne-a cerut banii ăștia de parcă nu ni-i cerea, ca în final chiar să nu ni-i ceară. A plecat spunând: „Hai că vedem, la Mărășești se schimbă controlorii, o să decidă ei ce-i de făcut cu voi”.

Andrei a adormit primul. Eu mai moțăiam, mă mai fâțâiam de pe un scaun pe altul, căci n-aveam niciunde loc destul să adorm. Genunchii mă dureau de la cei peste 1000 de kilometri pedalați și nu-i puteam îndoi. În final, când n-am mai putut răbda oboseala, mi-am scos sacul de dormit și l-am întins pe podeaua trenului, mi-am tras gluga pe ochi și-am adormit ținându-l pe Tic de-o lăbuță, ca să fiu sigură că nu-l pune Nichipercea să plece de lângă mine.

La două și jumătate noaptea, ceva m-a împuns în coaste, zici că un cioban voia să mă trezească folosindu-se de bâta cu care mână oile. M-am ridicat hăbăucă de pe podeaua trenului și după ce am clipit tehui de două ori, dându-mi pletele ciufulite din ochi, am văzut lângă mine un controlor și un alt domn spătos și foarte serios, de la supra-control. „Prezentați biletele, vă rog!”, mi-a zis. Am scos biletele, încercând în același timp să-mi așez un pic părul măturoi și să nu calc în afara sacului de dormit, căci eram desculță. Mă așteptam la orice de la omul serios din fața mea. Era foarte serios, cel mai serios. Ultra-mega-serios. Mai serios eu n-am văzut la o așa oră din noapte. I-am întins biletul meu și-al lui Andrei, n-avea rost să-l mai trezesc și pe el, dacă ne-ar fi cerut să plătim milionul, i-l dădeam și basta, mă culcam la loc.

Domnul s-a uitat la ele, s-a uitat peste ochelari la inventarul cetei noastre, a socotit ceva în minte, apoi mi le-a dat înapoi, mi-a făcut un semn tainic cu mâna și mi-a spus „Mulțumesc!”. Atât. A plecat. Eu am rămas frecându-mă la ochi. Ceva cred că am mișcat în el de nu ne-a taxat. Ba chiar putea și să ne supra-taxeze. Putea să ne ia și el la mișto, să ne numere două biciclete, să ne fluture regulamentul, să ne spună că ne dă jos din tren.

Dar ne-a iertat. A găsit o bicicletă de doi metri jumate, lată ca o bancă de școală, răsturnată pe cabina wc-ului, un flăcău năltuț, dormind pe bagaje, și-o fată ascunsă într-un sac de dormit pe podeaua trenului, lângă un cățeluș creț și somnoros. Băi, frumusețea acestei ultime fraze n-o înțelege oricine. Dar domnul ultra-mega-serios a înțeles-o. Ne-a dibăcit că suntem de-ai lui.

M-am cuibărit înapoi în sacul meu de dormit și-n tărâmul dintre sunetul trenului și somn am găsit răspunsul la întrebarea mea.

Unde se duc visele după ce se îndeplinesc?

Acasă.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Dragă Ciprian,
Distribuie:

Lasă un răspuns