Dragă Alfie, Andreea și Luminița,

Ce dulce-i somnul. Peste noapte, gândurile se despoaie de griji și de podoaba amintirilor proaspăt trăite, trupul se astâmpără după atâta umblet și zace ca-ntr-un leagăn vătuit cu liniște, iar ochii se învelesc cu întuneric, ca două cârtițe ascunse în bezna pământului. Nu mai hojbăie, nu se mai întreabă, nu se mai minunează. Doar… dorm.
Iubesc somnul. E ca o vrajă care coase zilele între ele. Un șirag de viață. 33 de mărgele. Pe ultimele zece le învârt în căușul palmei, le rostogolesc între cutele moi ale pielii. Închid pumnul și-l țin strâns la piept. Zece mărgele. Vreau să le mai țin un pic lângă inimă. Poate dacă nu mă trezesc, numărătoarea inversă a călătoriei noastre nu va începe încă. Poate dacă mai dorm puțin, acolo unde se scade timpul nu va observa nimeni că încerc să tărăgănez un pic minunea de-a trăi în trei pe-un tandem. O oră măcar. ”O oră măcar”, am repetat, și-am adormit la loc, în timp ce soarele dospea, roșu, în răsărit.

Era o zi de sâmbătă. Tanti Lenuța și nenea Dan erau treji de la ora cinci, deși e zi liberă, însă așa se trezesc în fiecare dimineață din săptămână. Fac naveta cu trenul de Constanța. Nenea Dan e strungar la o firmă din port, iar tanti Lenuța e bucătar în stațiunea Neptun. Sunt împreună de 27 de ani, de când tanti Lenuța s-a mutat în Medgidia mânată de glasul inimii. E moldoveancă, din Roman. I-a trebuit aproape un an să se obișnuiască cu aerul dobrogean, care i se părea înădușitor și sărat. Dar, cu timpul, trupul s-a împământenit, iar viața și-a urmat cursul. Au muncit mult, au reclădit casa părintească și-au crescut două fete frumoase și istețe, care au lăsat câteva diplome în urma lor, într-un colț al bibliotecii părintești. Flori, cea mică, e studentă în anul I la Psihologie, iar Emi, sau Alexandra după cum am aflat și noi că o strigă acasă, e în anul al doilea la doctorat, tot la Psihologie.

În aburii cafelei cu caimac pe care ne-a făcut-o tanti Lenuța, nenea Dan ne-a povestit despre fetele lui cărora le săruta mâna încă de când erau mici. ”Când veneau de la școală, eu așa le întâmpinam. Uneori, când mâ întorceam eu de la serviciu, le găseam în curte, jucându-se cu alți copii. Le pupam mâna cu un gest galant, plin de emfază, așa cum te prezinți în fața unor persoane importante. Doar erau cele mai importante persoane pentru mine, nu? Îmi plăcea cum reacționau. Mi se părea cel mai frumos gest de prețuire pe care-l poate arăta un tată. Știți cum sunt copiii, toată lumea îi pupă pe obraji, pe frunte, îi îmbrățișează și îi țin până încep să se zbată. Ei, eu le sărutam mâna”. Fetele chicoteau îmbujorate, ca două prințese. Prima oară când copiii le-au întrebat de ce tatăl lor le pupă mâna, s-au mirat și-au răspuns tot cu o întrebare: ”Cum adică, nu toți tații fac așa?”

Deprinderea aceasta a rămas și când ele două au crescut, ca un gest patern de tandrețe. ”Într-o zi, Flori a venit acasă în vacanță, iar eu am omis să-i sărut mâna. A trecut o zi. Au trecut două. În a treia zi s-a dus la maică-sa și-a întrebat-o dacă-s supărat pe ea. «De ce crezi c-ar fi supărat?», a întrebat-o maică-sa. «Păi… de când am venit acasă, tata nu mi-a pupat mâna niciodată!», i-a răspuns Flori mohorâtă”. A dres-o repede nenea Dan, făcând-o pe Flori să râdă când i-a pupat mâna de trei ori, cât îi era dator. ”Abia atunci am înțeles cât de important a devenit pentru ele acest tabiet al meu”.

Și tanti Lenuța are har de povestitor. Și-a amintit de vara în care soțul ei a ajuns cu arsuri de gradul doi la spital pentru că… a adormit în soare. Câteva ore. ”Eu și Alexandra lucram atunci în Jupiter. Taică-so și Flori au venit la noi în vizită, apoi s-au dus la plajă. Dan, cum prinde plajă și soare, cum trage un pui de somn pe nisip. Flori a profitat și s-a bălăcit în mare cât a vrut ea. Erau fix orele amiezii. Pe la asfințit, taică-so ne-a sunat de la spital, unde a ajuns cu picioarele negre-negre pentru că a uitat să și le acopere cu cearșaful. Erau prăjite!”

Pentru că mai aveam un pic de timp până la ora la care trebuia să ne urcăm în trenul care urma să ne ducă la Tulcea, ne-am gătit toți patru și-am ieșit să vizităm Canalul Dunăre-Marea Neagră. Este al treilea cel mai mare din lume, după Canalele Panama (77 km) și Suez (192 km), în topul celor mai lungi căi de navigație create de mâna omului. Deși este mai scurt, doar 64,4 km, este mai mare în ceea ce privește volumul de excavații. Pentru construirea sa s-au extras aproximativ 300 de milioane de metri cubi de pământ, stâncă, cretă şi calcar, adică o cantitate egală cu 115 piramide ale lui Kheops, dacă vă puteți imagina.

img_6951

img_6954

img_6960

img_0783
De-a lungul uneia dintre cele mai mari lucrări de infrastructură din România Socialistă au lucrat în permanență peste 50.000 de oameni, de la militari (și bunicul lui Emi a lucrat aici când era în armată), chiaburi, până la intelectuali și deținuți politici. Erau treziți la ora 3 dimineața, mergeau pe jos câțiva kilometri până la șantier, apoi lucrau întocmai ca robii de altă dată. Cele 14 lagăre de muncă forțată le-au fost masă, casă, loc de trudă și, pentru unii, chiar mormânt. O parte din ei, un număr neștiut cu exactitate de nimeni, au murit pe șantier din cauza accidentelor ori a condițiilor inumane de muncă. Mulți dintre ei au fost îngropați direct în malurile canalului ori în gropi comune peste care s-a turnat pământul excavat. Există și un monument la Poarta Albă, unde a funcționat cel mai mare lagăr, cu o capacitate de 12.000 – 14.000 de oameni, o coloană a infinitului realizată din cruci. A fost ridicat în anul 2000 de Asociația Foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Dictaturii din România și este ”închinat memoriei celor care au fost exterminați de regimul comunist la lucrările Canalului în anii 1950-1953”. Acolo stă bătută în marmură poezia lui Andrei Ciurunga:

”Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.
(…)
Istoria, ce curge-acum întoarsă,
va ține minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.”

img_0776
Ideea scurtării drumului către mare a existat încă din secolul al XIX-lea, dorindu-se eliminarea marelui cot al Dunării, care începe în dreptul orașului Călărași și ocolește bariera naturală a Munților Dobrogei. Cel mai mare șantier românesc al tuturor timpurilor a început în 1949 și a făcut posibilă scurtarea drumului de la Dunăre la Marea Neagră cu aproape 400 de kilometri. Canalul a fost inaugurat într-o sâmbătă, 26 mai 1984, de Nicolae Ceaușescu, iar pentru acest moment, Mirabela Dauer și Dan Spătaru au cântat șlagărul ”Magistrala albastră”: ”Drum de ape și vis / Drum de suflet purtând, cântec fără cuvânt / Un drum spre mare deschis / Magistrala albastră, drum de oameni născut”. Noi îl priveam astăzi din Medgidia, de la kilometrul 27.

img_6957
Ne-am întors repejor pentru că mai aveam puțin timp să ne împachetăm ultimele bagaje și să ne târâim tandemul până la tren. Tanti Lenuța a scos din cămară patru borcane: două de dulceață, două de zacuscă. Cu deprinderi de mamă, ni le-a învelit în ziare și le-a îngrămădit în căruță. Pe lângă ele a pus și-o sticlă de vișinată de casă și două sandvișuri cu șnițele de pui. I-am mulțumit și aveam să-i mulțumim încă o dată în gând, câteva ore mai târziu, când am mâncat flămânzi, 160 de kilometri mai departe, așezați pe un trotuar. Dar până să ajungem acolo, am îmbrățișat-o prelung, cu căldură, am scos tandemul pe poartă și-am pornit spre gară în compania lui nenea Dan, care s-a îndărătnicit să ne conducă iarăși. Am lăsat în urmă căsuța galbenă, de la capătul străzii, cu gard albastru și boltă de viță de vie, un loc pe-a cărui poartă sperăm să mai intrăm, poate într-o vacanță de vară, când vor fi și fetele acasă, reîntregind frumoasa lor familie.

img_6961
În tren am încăput mai câș, dar am încăput. Vagonul era vechi și duruia ca un tramvai hodorogit. Pe geam, covoare deșirate de grâne și pământ se amestecau între ele, ca într-un tablou neterminat. Locomotiva a oprit în fiecare stație, oricât de neînsemnată. Era cald, nădușitor, iar geamurile nu se puteau crăpa niciun pic. Un timp, Tic s-a dat de-a vălătucul pe culoarul dintre banchete, încercând să prindă un petic de soare care se juca pe podea. Oamenii îl urmăreau curioși și râdeau, mângâindu-i spinarea când trecea pe la picioarele lor. Apoi a obosit și mi-a sărit cald și lânos în brațe, ca un calorifer creț de care, credea el, îmi era foarte dor în dogoarea aia.

img_6966

img_6965

img_6970

img_6980

img_6991

img_6999

img_4944

img_4957
Când am ajuns la Tulcea, aveam sentimentul c-am călătorit o zi și-o noapte, atât de lung ne-a părut drumul. Dar era doar ora 12, iar soarele se cocoțase în vârful norilor, anunțând că ziua se vremuia și, în curând, ne va paște o ploaie. Tot e mai bine să plouă, zicem noi, decât să ne învingă buhoarea soarelui nimicitor. Ne era dor să pedalăm, așa c-am sărit din tren înviorați. Pe peron ne aștepta Luminița, mama Andreei și-a cățelului Alfie, adicălea Ticul lor. Ei trei au călătorit până acum cu noi, într-o inimioară roșie lipită de căptușeala coșului tandemului. Iar acum aveam ocazia s-o cunoaștem pe Luminița, care i-a povestit Andreei de noi, iar Andreea a fost printre primii oameni care au și cumpărat o zi pe tandem, în numele la tustrei. ”Drum bun, nebuni frumoși! Și să scrii toate pățaniile, Laura, așa cum știi tu, de-o să avem cu adevărat impresia că am fost și noi acolo!”, mi-a scris Andreea.

Luminița l-a smotocit bine pe Tic, i-a aruncat pietricele, ne-a povestit un pic despre Delta Dunării, ne-a îndrumat pe ce drum să o luăm, iar, înainte să ne luăm rămas-bun, i-am scris o dedicație pe cărțile Domnul Tic pe care le-a adus în poșetă. Mai târziu ne-a trimis în dar câteva poze din telefonul ei.

img_4997
După ce-am stat vreo oră într-un leagăn cu acoperiș de stuf, undeva lângă Podul Iubirii din Tulcea, mâncând sandvișurile și așteptând ploaia hrăpăreață să-și facă damblaua, ne-am suit pe tandem și-am pornit-o spre Delta Dunării. Haha, cum sună asta? Am așteptat momentul acesta de câteva luni. Niciunul dintre noi n-a văzut vreodată Delta Dunării. Am auzit doar povești pescărești, legende despre puzderia de țânțari și dormitul la cort. Bunăoară, unchiul unei prietene, după o noapte de stat lângă foc, flecăreli de tot felul, râsete până la lacrimi, cântece și băutură cu îndestulare, a mai avut puterea doar să se târască până la cort, că doar și orbul a nimerit Brăilă, cum se spune în popor. Tovarășii lui de pahar au avut un strop de voință în plus și-au reușit să tragă și fermoarul ușii cortului după ei. Însă de nea’ Grigore nu s-a îngrijinit nimeni și-a adormit, sărmanul, jumătate în cort, jumătate pe lângă. Cu gaibaracele la lumina lunii, gambele lui s-au transformat peste noapte în cantina țânțarilor. Și dă-i beție! S-a adunat toată crème de la crème din Delta Dunării să guste sânge proaspăt, îndulcit cu etanol. Roș’ l-au lăsat, ceva de spăriet! A doua zi abia umbla, cu jale, mahmur, în timp ce prietenii lui se chihăiau pe seama lui.

Dar să ne întoarcem la pedalat, că noi, vorbim, râdem, povestim, dar între timp cine să îmbrâncească tandemul de 80 de kile la deal? Și voi știți câte dealuri sunt în Tulcea? O sumedenie. Ne-au rupt de șale. E drept, am prins și un pic de vale. Pe una dintre străduțele pavate cu caldarâm, oamenii erau ieșiți în poartă să mai vadă ce se mai petrece în lume. Se uitau lung la noi, de zici că trece fanfara pe strada lor. Unul dintre ei, mai înfipt, strigă după noi: ”Holland? Holland?”. Noi i-am răspuns cu dinții clănțănind de la zguduituri: ”Nu, nu, România!” Iar el mai strigă: ”Auăleu, apăi de unde?”. ”Din Fălticeni”, răspunse Andrei și-auzim apoi în urma noastră, ca un ecou, cum nenea îi strigă altul nene mai din deal, care-i strigă altuia de și mai din deal: ”Din Fălticeni, din Fălticeni, din Fălticeni…”

img_0787

img_0790

img_0791

img_0799

img_0803

img_0798

img_4963

img_4968
Am mai oprit abia peste vreo 12 kilometri, la Malcoci, unde am mâncat o înghețată în timp ce-am căscat și noi gura la un copil îmbrăcat cu un tricou cu Ronaldo, care se căznea să se dea cu rolele prin noroi. Mai pe la mijlocul satului am dat de biserica germană, una dintre puţinele clădiri istorice care nu se află încă pe lista patrimoniului naţional. Într-o rochie de ruină, stă să cadă, e uscată și dărăpănată, cu acoperișul deja prăbușit. Dacă cineva ar vrea să filmeze o scenă de groază pentru un film, aici ar trebui să vină.

DCIM100GOPROGOPR2308.

A fost ridicată în 1880 de către nemți, care au migrat din Rusia în România, în urma războaiele napoleoniene (astăzi, doar patru locuitori din sat mai au origini pur germane). Vreme de 100 de ani a fost inima satului statornicit de cele 25 de familii care au decis să rămână în Dobrogea. Pe atunci, satul se numea Malkotsch. Biserica romano-catolică a supraviețuit cu greu regimului comunist care a cerut demolarea sistematică a lăcașurilor de cult din România. Au reușit totuși să distrugă orice urmă de act care să-i spună povestea, de aici și motivul pentru care nu figurează în arhivele Ministerului Culturii. Nu s-au găsit finanțări nici în bugetul statului nici din sponsorizări private ca biserica să fie restaurată sau măcar consolidată. Azi-mâine, turnul se va prăbuși. Noi am găsit-o în compania a două capre albe și-un stol de ciori care și-au pierdut puiul printre moloz, flori de mac și mușețel.

img_0821

img_0812

img_0806

img_7025

img_7019

img_7004

img_7006

img_7014
De la Malcoci am pornit-o spre un sat cu nume frumos: Nufăru’. De aici urma să luăm bacul peste brațul Sfântul Gheorghe al Dunării spre Ilganii de Jos, unde aflaserăm că am avea drum bun de pedalat până în satul Partizani. De acolo aveam să tocmim un barcagiu să ne ducă mai departe. Cât mai departe, nu știam exact unde, cât sau cum.

”Unde ți-i barca, mă?”, îi strigă un uncheș unui nene de pe mal. Are cizme de cauciuc până la genunchi, un tricou roșu îngălat și niște blugi rupți. ”Eee, Titanicul meu? E la apă. Da’, ce-ai în pungă, corcodușe?”, ”Da, pe naiba. Am fost la pescuit și n-am prins niciun pește, așa că acum mă duc după ciuperci dacă tot îs plecat de acasă”. Cei doi strigă unul la altul, unul e lângă noi, unul se căznește să țină cu vâsla barca la mal. Așteaptă pe cineva care l-a sunat să vină să-l treacă apa. Un fel de taxi peste brațul Dunării. Ne ia și pe noi la întrebări și încearcă să ne convingă să ne treacă cu tot cu tandem. Îl refuzăm, desigur, bacul pleacă în nici o jumătate de oră, iar osteneala de-a încărca și-a descărca tandemul într-o bărcuță nu sună prea amuzant pe căldura asta. Când uncheșul vede că nu-i iese să facă un ban în plus, se așterne la povești cu noi, să mai treacă timpul. Ne povestește despre cum acum un an a plecat pe jos în Grecia, ca să-și caute de lucru. ”Apoi a venit sărăcia și acolo, așa că m-am întors la sărăcia mea. Am șapte copii.” Prietenul lui îi taie vorba sărind în barcă și pornesc amândoi agale, în ritmul vâslașului. Îi întinde niște mărunți, dar nenea dă ferm din cap că nu. Nu încă. La barcagiu se dă banul ca la taximetrist, când ajungi pe malul celălalt.

img_0825

img_7027

img_7026

img_7033

img_4990
Noi ne îngrămădim la un colț de umbră. Niște câini schilozi îl zgândăre pe Tic, dar un alt nene îi surgiunește cu o sticlă de doi litri de bere Noroc. Prin locurile astea toți poartă fie cizme de cauciuc, fie șlapi de spumă. Știu ei de ce. Și, nu știu cum se face, că, pe fețele cărămizii, arse de soare, ochii privesc mereu mijiți, chiar și la umbră.

La bac, pentru persoane e un leu, iar pentru bicicletă e doi. Pentru cățel e trei lei. Totuși nouă nu vor să ne ia niciun ban. Insistăm, dar și ei insistă: ”Prima oară când treci Dunărea, e gratis”, ne zice un nene oacheș și ne face cu ochiul. Mulțumim frumos și privim minunându-ne cum barca cu motor se screme să împingă bacul scoțând un fum gros, negru, care pare că se amestece ca mierea cu apa tulbure a Dunării. Pe bac e un microbuz, o mașină și noi. În nici trei minute ajungem pe malul celălalt unde suntem descărcați. Nici urmă de șosea sau asfalt. Doar un drum de pământ care se strecoară printre gospodăriile inundate în grădinile cărora lipăie prin bălți găinile.

img_7029

img_7032

img_7041

img_7035

img_7048

img_7030

E nimicitor de cald. Suntem deja obosiți, perpeliți de soare, iar tandemul abia face față gropilor. Înaintea noastră se destramă un drum necăjos. N-avem nicio șansă să ocolim bortele, așa că tandemul se screme și scârțâie și se zgâlțâie ca la cutremur. Mai avem doar două ore și apune soarele, iar noi habar nu avem încotro ne îndreptăm, unde vom pune cortul și dacă vom găsi un loc unde să fim în siguranță. La posibilitatea de-a face un duș nici nu visam, ni s-a spus că n-avem nicio șansă să găsim. Aici oamenii se spală în curte, cu găleți, prin ligheane, cum apucă. Iar apă curată e puțină.

Colac peste pupăză, lui Andrei i se prăpădește telefonul. Nu mai pornește. Aveam să aflăm mai târziu că, din cauza faptului că l-a ținut în permanență la încărcat la powerbank, din cauza căldurii și-a umezelii, bateria s-a umflat și s-a stricat. Iată-ne deci în mijlocul nicăieriului, fără țipenie de om în jur, cu duzini de țânțari lihniți care ne bâzâie încontinuu, transpirați și deznădăjduiți. Poate cel mai jos punct în care am ajuns cu moralul până acum. Totul e amuzant și aventuros, până când rămâi fără GPS, fără program de navigație în celălalt telefon, nu ai cui să ceri ajutorul și în jur e numai apă. Bip-bip făcu telefonul meu. Un sms. De la Marius, din Bistrița: ”Lady L., râdem, glumim, dar mai și frământăm o scrisoare. Mor copiii internetului de foame!” Avea dreptate, nu mai reușisem să scriu de câteva zile deja. Rămăsesem la a unsprezecea scrisoare. Dar, ziceți și voi, uite-mă-s, în mațele Deltei, ținându-mi firea să nu plâng doar pentru că mi-era teamă că-l stârnesc și pe Andrei la bocit.

img_7049

img_7050

img_0832

Pe drumul bombardat se apropie repejor, fără să se sinchisească prea mult de gropi, un Range Rover. Pentru că spațiul era îngust, ne-am tras cu tandemul cât mai la margine, să încapă. Însă, spre surprinderea noastră, mașina nu ne depăși, ci opri în dreptul nostru. Șoferul coborî geamul și ne dădu binețe: ”Bună seara! Încotro vă îndreptați?” Așa l-am cunoscut pe domnul Radu. Am cam vorbit unul peste altul, dar am reușit să-i spunem: ”Facem o tură prin România cu tandemul, vrem să scriem o carte și nu putea lipsi Delta Dunării”. Zâmbeam ca niște copii prinși la mâncat cireșe. Știam și noi că nu se vine așa în Deltă. N-am apucat să-l întrebăm unde ne recomandă să ne aciuăm la noapte, căci domnul Radu ne-a și spus: ”Hai că vă culc eu în cea mai frumosă casă din Deltă. Vă aștept la Partizani, mai încolo, o să vedeți o dubiță mare pe care scrie Deltastart. Pe curând!” A pornit motorul și-a plecat așa cum a venit. Nouă ne-au luat vreo două minute să ne dezmeticim. Dacă am trăi într-un basm, am înțelege de ce la răscruciile călătoriei, în momentele de cumpănă, la sfârșitul puterilor, condeiul care ne scrie povestea ne-ar scoate în cale zâne bune sau animale cu puteri magice. Dar nu suntem într-un basm, suntem în România lui 2016, la o margine de drum, la o margine de Deltă, noi și-o ceată de țânțari. Nu ne simțiserăm niciodată mai singuri. Până când a apărut domnul Radu, zânul nostru bun.

Precum ne-a fost vorba, la Partizani ne-am reîntâlnit. Și de aici, restul e poveste. Tandemul a rămas în curtea unor localnici, ne-am luat doar bagajele trebuincioase, un barcagiu ne-a dus pe tustrei peste Brațul Sulina, la Ilganii de Sus, unde domnul Radu ne-a cazat într-o frumoasă casă tradițională, ne-a așezat la masă în fața unei farfurii mari de borș de caras proaspăt gătit de tanti Dorina și ne-a cinstit cu țuică de prune ținută șapte ani în butoi de dud, undeva în Râmnicu Sărat. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Şi mai încălicai p-un fus, să trăiască cine a spus: ”Hai că vă culc eu în cea mai frumoasă casă din Deltă”. Nu-i vom putea mulțumi niciodată îndeajuns!

img_7054

img_7052

img_7055

img_4997

img_7063

img_7056

img_7076

Și-au dormit fericiți până… s-a crăpat din nou de ziuă.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

(aici ar fi trebuit să punem harta zilei, însă, împreună cu telefonul lui Andrei, s-a dus și ea, din păcate)

Dragă Veronica,
Dragă Moni și Dani
Distribuie:

4 comentarii

  1. Mi-a fost tare-tare dor de o scrisoare. Si… a venit ca o surpriza frumoasa, neasteptata, incarcata de lucruri minunate, de neuitat si despre oameni asa cum sunt. Am citit cu nesat fiecare cuvint ce urca pe tapsanul povestirii, fara sa ma uit ca ceasul a clopotit de mult miezul noptii.
    Asa e, si miine e o zi, dar imi era dor…
    Va imbratisez cu drag pe toti trei si regret ca in hiatusul dintre cele doua calatorii ati renuntat la vizita la Galati.
    Asa a fot sa fie, dar nu se stie niciodata cind drumurile ni se vor intilni.

  2. Va iubesc, sunteti exceptionali prin tot ceea ce faceti, Laura iar ai reusit sa-mi umpli ochii de lacrimi si inima de bucurie, toate bune dragilor, astept cu nerabdare cartea!
    cu mult drag Alina

  3. Cateva corecturi: „că doar și orbul a nimerit Brăila”, „in urma războaielor napoleoniene”.
    Mare păcat de biserica germană în ruină!
    3 lei bacul pentru TIC? Posibil doar în Romania.
    Îmbrățișări din Slovacia <3

  4. Corectura: în urma războaielor napoleoniene.
    Ce pacat de biserica germana! Si ce „drum” pana la Partizani!
    3 lei bacul pentru TIC? Numai in Romania e posibil. Sper c-a fost gluma!

Lasă un răspuns