Dragă Adi și Lore,

În noaptea aceea ne-am certat. Prima și singura ceartă de pe tandem. În căsuța de lemn ne aruncam vorbe unul altuia ca doi copii care-și țin mâinile la urechi și turuie într-una. Deloc constructiv, stupid și, desigur, dintr-un motiv 100% idiot. Noroc că dormeam în pătuțuri separate, că altfel cred că ne-am fi și împins unul pe altul cu fundul de podea.

Înainte de-a pleca în călătoria pe tandem, prima noastră mare călătorie, în care să stăm la distanță de-un braț toate cele 24 de ore din fiecare zi, mereu împreună, cu toate suișurile și coborâșurile care ne așteaptă, cu toate surprizele care-ți taie respirația sau pericolele cu șapte capete care pândesc ici-colo în drumul nostru, cu toată încărcătura emoțională și tot stresul care vine la pachet, ne-a fost frică. Am făcut noi multe, am trecut prin multe, am învățat și-am reînvățat, am iubit și-am iertat, dar pe asta, 33 de zile pe-o bicicletă n-o făcuserăm. O să ne smulgem părul din cap? O să tăiem tandemul în două? O să pedalăm trei zile fără să ne vorbim deloc? O s-o luăm în direcții diferite? Da, aveam emoții, și pe bună dreptate. Se arăta a fi fie cea mai frumoasă aventură din viața noastră de până acum, fie cel mai mare coșmar în care puteam deveni prizonierii unui vis pentru care nu eram pregătiți.

Dar n-a fost așa. Tandemul a scos zi de zi tot ce aveam noi doi mai frumos de dăruit. Fără prea multe eforturi, eram mai înțelegători unul cu altul, mai răbdători, mai calzi. Am împărțit râsetele, greutățile, senvișurile, ciorbele, lacrimile și hainele. Ne-am îmbărbătat unul pe altul, ne-am încurajat, ne-am ridicat moralul, ne-am purtat de grijă. Când unul nu mai putea, îl ajuta celălalt. Când unul se entuziasma peste măsură, celălalt îl urma. Vorbeam ore întregi, ore și ore pe tandem, zeci de topicuri, zeci de glume, alinturi și impresii. Iar noaptea, în cort, nu puteam adormi până nu mai vorbeam încă vreo oră. Apoi, răpuși de oboseală, ne ascundeam mâinile în sacul de dormit al celuilalt și adormeam. Dimineața o luam de la capăt, năvăliți de bucuria locului în care eram. Nu ne plictiseam niciun strop unul de altul. Deși purtam aceleași haine, același parfum (fix același, din motive de bagaj, foloseam același spray, al lui Andrei), aceleași căști de bicicletă și aceleași șei. Noi doi și aceeași pătrățică de lume.

13649491_10208920408741545_913519511_n

Ne-am amestecat unul într-altul, cu înfometarea cu care valurile se aruncă spre mal, iar și iar, răscolind nisipul, înspumându-l, mângâindu-l. Toată averea noastră pe două roți. Un câine, niște inimi pline și-o mie de visuri împreună. După șase ani în care am făcut vrute și nevrute, n-am știut că putem fi mai apropiați, mai împletiți. Că putem afla mai multe unul despre celălalt. N-am știut că marginile inimii se pot redesena iar și iar, făcând loc pentru mai multă iubire, prețuire și poftă de viață. Eram îndrăgostiți în fiecare zi, cu tot muntele de noutăți cu care ne întâlneam zilnic: oboseală, extazieri, drumuri stricate, oameni care mai de care, lipsuri, preaplinuri, peisaje și gânduri. Gânduri fel de fel, căci asta înseamnă un tur, pe lângă factorul fizic să dai piept și cu factorul psihologic. Foarte mult stres vine la pachet în afacerea de-a călătoritul. Și n-ai nicio garanție că ieși învingător.

Nouă, cumva, ne ieșea. Eram mai mult decât iubiți, mai mult decât prieteni, mai mult decât parte dintr-o familie. Pășiserăm un pic mai departe, pentru noi se mutase un pic granița, într-un loc fără-de-nume încă, unde ne-am numit simplu: noi. Noi și-o stare de fericire adevărată, continuă și neperisabilă.

Și apoi, într-o noapte, am explodat amândoi pentru că unul uitase să-și pună telefonul pe silențios și celălalt voia să doarmă. Pam-pam.

13664781_10208920368820547_1176464773_n

Hei, dar se spune că fiecare cuplu perfect are nevoie din când în când de o ceartă bună, nu? Și, așa cum zicem noi, certurile sunt normale. Chiar și alea tembele. E, poate, un buton de reset pentru stres, în forma unui duș rece pe care nu ți-l dorești, nu te bucuri deloc de el, dar când se termină, te simți mai înviorat. Cu niscaiva păreri de rău și iertări pe umeri, dar și pornit să te străduiești mai mult, să dăruiești mai mult, să fii mai bun și mai atent cu celălalt. Mai a lui. Mai al ei. Prima și singura noastră ceartă de pe tandem, care, deși nu credeam că se putea, ne-a împins și mai aproape unul de altul.

Ne-am trezit pe la 12. Deh, am avut o grămadă de energie pentru răfuiala de cu seară, am închis obloanele pe la 3 dimineața. Nu suntem deloc mândri. Ne-am trezit obosiți, cu coada între picioare. Doar Tic și Fram n-aveau nicio grijă în viața lor de câini. Se fugăreau ca două năluci printre căsuțe, iar noi ne rezemam unul de altul cu o cafea în mână, neștiind cum să ne mai cerem scuze.

După o oră, am început să împachetăm. Ne puseserăm în gând să ajungem până la un alt camping, la intrare în județul Alba, înainte de Râmetea, la 40 de km. Ne-am luat rămas bun de la Roth și cele opt picioare care îl urmau peste tot (Ginger, al treilea dulău, era la agățat). Negreșit vom reveni aici! Îți mulțumim, Roth, pentru tot!

IMG_6491

IMG_6495

Pentru că nu era cu putință s-o luăm direct peste deal, lucru care ne-ar fi scutit de vreo 20 de km, a trebuit să ocolim pe la Turda. Am urcat toată valea pe care bucuroși am coborât-o cu două seri înainte, când eram cu energia la pământ. Partea proastă cu zilele pauză e că începi să te răblăgești și-ți revii cu greu în formă. Dar n-aveam încotro decât să pedalăm, să pedalăm, să pedalăm. Eram pe la jumătatea călătoriei noastre. Învățaserăm lecția asta: nu contează cât de încet mergi, atâta timp cât nu te oprești. Și până în deal nu ne-am oprit, deși ne-a tentat de câteva ori. Din vârf, orașul Turda își așternea casele cuminți, de parcă erau de jucărie.

IMG_0631

IMG_0627

Am făcut o oprire înainte de Turda, la Castrul Legiunii a V-a Macedonica (Potaissa). Eu am rămas la stradă, cu tandemul și cu Tic, iar Andrei s-a dus pe jos, să facă poze. Nu prea era chip să cărăm tot halabalâcul nostru până la ruine. Am avut timp să-i răspund tatei la sms-ul lui: ”Ce să vă aducem?”. Urma să ne întâlnim a doua zi, căci era sâmbătă și aveau și ei liber de la serviciu, așa că voiau să se urce în mașină și să ne întâlnim oriunde eram noi. Părinții mei dragi!

Nu mă așteptam nici eu să fie lista lungă, aș fi crezut că avem cam tot ce ne trebuie. Dar i-am umplut tatei vreo șapte sms-uri. Vi le redau întocmai: pliculețe de ciocolată caldă, cafea solubilă, lapte praf, recompense Tic, cașcaval afumat, deodorant bun pe care să-l putem folosi amândoi, mușchi file, legume verzi și proaspete (dacă se poate), cremă de soare pentru față (care să intre în piele și să nu rămână albă), cremă de soare corp (să nu rămână albă și să nu fie uleioasă), șampon 2 în 1 cu gel de duș, cremă de ochi, migdale, caju, stafide, fistic (din-astea), glucoză, o pensetă nouă pentru că a mea am folosit-o la căpușele lui Tic, două lingurițe și două furculițe, două căni cu toartă, batoane proteice, ciocolată neagră, pliculețe de ceai negru și pliculețe de miere (dacă găsiți), pâine din-aia bună și proaspătă și… cam atât. Zici că scrisesem o scrisoare lui Moș Crăciun. Dar nu-s mama și tata Moș Crăciunii mei?

Între timp Andrei s-a întors cu aparatul plin de poze frumoase de la ruine, mărturii ale unui civilizații apuse acum mii de ani. Sunt unele dintre cele mai prețioase rămășițe ale istoriei din țara noastră, și-au fost scoase la suprafață prin săpături arheologice în pământul turdean încă din 1981. Castrul are 23,37 hectare și datează din anul 168, când a fost construit de Legiunea a V-a Macedonica ”pentru întârirea sistemului defensiv al Daciei”. Au locuit pe ”Dealul Cetății”, acum peste 1800 de ani,  aproximativ 5000 de militari ai legiunii. Zidurile, pentru care s-au folosit 25.000 mc de piatră din cariera de la Săndulești, aveau o grosime de 1,7–2 m. În fața zidurilor exista un șanț cu apă, lat de 12 m și adânc de 3 m. În anul 274 (după cum ne zice Wikipedia) Legiunea a V-a Macedonica, împreună cu celelalte trupe romane, s-a retras din Dacia, ulterior pietrele zidurilor fiind folosite de locuitori pentru a construi clădiri și biserici.

IMG_6513

IMG_6514

IMG_6510

IMG_6500

IMG_6523

 

IMG_6505

IMG_6516

IMG_6515

IMG_6521

În Turda n-am zăbovit mult, eram în grabă. Mai aveam puține ore de lumină. Dar, prin centru, tot am primit o sărutare în vânt de la un camionagiu care se odihnea pe trotuar. ”Ceau, colegii!”, ne-a strigat atât de entuziasmat de zici că și el pedala în paralel cu noi. I-am răspuns lui Vasile cu un alt sărut în vânt. Numele i l-am aflat din parbrizul camionului parcat lângă el.

Am pedalat apoi de-a lungul râului Arieș, bucurându-ne de lumina apusului. Satele s-au sfârșit și-a apărut peisajul muntos, care venea cu răcoare și cu preplin de verde.

IMG_6537

IMG_6526

IMG_6544

IMG_6531

IMG_0633

Când am ajuns la camping, se înserase bine de tot. Un domn ne-a ieșit în cale și ne-a retezat-o scurt: ”Nu se poate cu cățel.” Am încercat să-i spunem că putem să-l ținem doar în cort și că dimineață plecăm devreme. Nici n-a vrut să audă. Chestia cu cortul e că mie nu mi-e frică deloc, putem campa oriunde. Nu mi-e frică pentru că îl am pe Andrei. Dar Andrei n-are un Andrei, așa că el doarme cu morcov în fund. Avem multe electronice, plus tandemul, plus siguranța noastră. Oricând putem fi luați pe sus de-o ceată de răuvoitori. De aceea Andrei preferă să dormim în locuri unde suntem protejați. Dar proprietarul camping-ului, ținând poarta închisă și privindu-ne pieziș, nu ne-a primit. Și noaptea venea. L-am întrebat dacă putem oare să punem cortul undeva în apropiere, pe câmp. ”Domnilor, treaba voastră, dar să știți că sunt multe animale sălbatice și campatul este ilegal.” Nici nu știu, zău, de ce l-am mai întrebat.

Oricum nu mai aveam ce să facem decât să găsim un locușor unde să ne punem cortul. Ultimii kilometri, numai la deal, i-am răzbit cu mare greutate. Zici că pedalam în brânză până la genunchi. Eram flămânzi, eram obosiți, eram nespălați. În jumătate de oră nu mai aveam deloc lumină, așa că n-am mai stat pe gânduri și ne-am îndreptat spre câmp, pe un drumușor nămolos de la ploi. Andrei sprijinea tandemul, eu și Tic fugeam din loc în loc, căutând cel mai plat teren. Până să găsim locum perfect, l-am făcut pe Andrei să treacă cu tandemul de două ori prin pârâu. Dar îl găsisem!

Era la vreo sută de metri de camping. O oază de verde. Pesemne că e un loc de grătar mai puțin cunoscut, unde nu știm dacă s-a mai pus cortul, dar cu siguranță s-a făcut focul. Îngrădit cu cărămizi, un cerc negru de cenușă stinsă ne aștepta s-o înviorăm ca să ne încălzească. Am început să țopăim printre baligile de vacă, pe care mai apoi ne-a venit ideea să le acoperim cu pietre, ca să nu ne împuțim mai mult decât eram deja.

Am pus cortul la lumina lămpilor de pe cap, ne-am spălat cât s-a putut în apa rece a pârâului Rimetea, unde apoi am spălat și legumele cumpărate de la marginea drumului, Andrei a făcut focul cu lemne ude, ne-am încălzit lângă vâlvâtaia portocalie, sorbind dintr-o ciocolată caldă, am mâncat apoi pe săturate, în timp ce Tic ne muta toate pietrele pe care le puseserăm peste baligi.

IMG_6551

 

13649633_10208920360300334_1640182421_n

Când somnul ne căuta pe sub gene, am stins focul cu un castronaș micuț, pe care Andrei l-a plimbat de vreo douăzeci de ori până la pârâu și înapoi. Ne-am strecurat în sacii de dormit, care erau cam reci pentru gustul nostru și i-am explicat încă o dată lui Tic (a câta oară?) că nu poate încăpea lângă mine în sacul de dormi decât pe lung, nu e chip să aibă loc să se strângă colăcel, așa cum îi place. Și-am adormit în liniștea rece a nopții, înveliți de stele, cu muntele care privea direct spre noi, ca un uriaș blând, cu sunetul lin al pârâului, mai dulce ca orice cântec de leagăn.

Click aici pentru a precomanda cartea ”Trei pe un tandem”, ajutând astfel la tipărirea ei. Îți mulțumim mult!

Harta de azi arată așa:

Capture

Dragă Andreea,
Dragă Regine, Sascha și Janosch,
Distribuie:

1 comentariu

  1. o poveste minunata………esti chiar talentata la scris,Felicitari……….te apreciez zi de zi tot mai mult!!!!!

Lasă un răspuns